Mao

Două evenimente, aproape concomitente, readuc în atenție un personaj controversat și aburit de uitare: Mao Tzedun. Primul: la Beijing s-a anunțat moartea lui Mao Anqing, al doilea fiu al lui Mao cu prima sa soție, executată de Guonmingdan în 1930. Al doilea: la noi, a apărut, în traducere, cartea lui Maurice Meisner intitulată, simplu, „Mao” (Ed. Historia, 2008). Fiul lui Mao, ajuns la vârsta de 84 de ani, figura pe statul de funcțiuni drept cercetător la un institut militar… deși nu mai era de mult în deplinătatea facultăților mintale (pare-se, ca urmare a cruntelor bătăi suferite la Poliția din Shanghai). Prima urmașă a fondatorului Republicii Populare Chineze ar fi fost o fetiță, abandonată într-o familie de țărani la începutul Marelui Marș și niciodată regăsită. Un frate al răposatului Anqing, Mao Anyng, a fost ucis în războiul din Coreea. O fată, Li Na, a fost concepută cu a treia soție, „sinistra” Jiang Qing, alta, Li Min, cu nevasta a doua. Cu una din fete (nu mai știu exact care) am dat mâna la o recepție oferită la Beijing cu prilejul zilei de 1 octombrie, sărbătoarea lor națională.
Am fost de mai multe ori în China și de fiecare dată când întrebam despre descendenții lui Mao primeam, ca supliment de răspuns, informația că, sigur, mai există și alți urmași decât cei „oficiali”, dat fiind că potentul lider chinez a fericit sumedenie de femei, care, la rândul lor, au considerat o mare cinste să păstreze rodul onorantei atenții prezidențiale, cu utila prevedere de a nu-și face publică isprava. Cartea lui Meisner nu mizează pe spectaculosul din viața de familie a liderului, ci, iavaș-iavaș, fără grabă, reconstituie meticulos o biografie situată dincolo de miraculos și incredibil, obligându-ne să recunoaștem că, deși am avea destule lecturi „la temă”, nu posedăm suficiente informații esențiale în temeiul cărora să putem contura adevăratul portret al lui Mao Tzedun.
Ceea ce s-a publicat la noi insistă asupra jumătății a doua a vieții lui Mao, arendată oricum istoriei recente și, chiar numai prin asta, extrem de tentantă scriitoricește. Demne de tot interesul sunt cele două volume ale cărții datorate medicului englez care l-a îngrijit pe Mao până la, inclusiv, depunerea în Mausoleu. Cercetarea lui Maurice Meisner pare a fi cartea cea mai completă, beneficiind de ultimele informații la zi (a apărut în 2007; la noi, în 2008) și are meritul de a revizui și așeza la locul lor, fără ostentație, imagini și teze superficial ori chiar incorect validate până acum, spre a rotunji cu deplină obiectivitate un portret viu chiar prin contradicțiile din care se înfiripă. Mao n-a fost un lumpen-revoluționar incult, mărginit și lesne manevrabil. Dimpotrivă: încă din tinerețe s-a afirmat ca un intelectual remarcabil, publicist de forță, întemeietor de reviste și autor al unor articole de răsunet. Gazetarul englez Snow, care i-a luat primul interviu, relatează că Mao „Lasă o senzație de forță a destinului.”
Este omul care a întors pe dos esența marxismului, decretând rolul primordial al țărănimii în revoluție, și nu al clasei muncitoare. L-a înfruntat pe Stalin. A condus uluitorul Mare Marș, l-a înfruntat pe Chang Kai shi, a unificat China. Marile erori de după 1949 le poate explica, până la un punct, înfoierea cultului personalității (pornit spontan, de jos, și nu impus de sus, ca la noi), dar mai degrabă confruntarea dură a teoriei cu realitatea. Inexistența soluțiilor imediate a dus la refugiul în utopie și-n apelarea la soluții aberante. Intelectualul Mao, gazetar și scriitor, declara, în 1960, că „evident, cititul prea multor cărți este dăunător”.
A inițiat „Marele salt” – un eșec tragic, pe care și l-a asumat: „S-a produs haos pe scară largă și este vina mea.” A înfometat țara. A inventat și a condus oribila „revoluție culturală”, la finele căreia concluziona: „un dezastru; eu însumi n-am prevăzut că întreaga țară va fi cuprinsă de harababură”. Un destin căruia i se potrivesc spusele lui Euripide: „Nu se poate numai bine sau numai rău, ci un amestec din amândouă”. Mao este direct responsabil de moartea a milioane de chinezi, dar și de regăsirea de sine a acestui popor (popoare?), re-plasat într-o geografie în care fusese multă vreme absent. N-a fost scos din Mausoleu, portretul i-a rămas în Piața Tien An Men. Orientalii știu a vedea și binele ce licărește dincolo de întunecimea răului.