Deloc întâmplătoare creșterea constantă a interesului cititorului de toate vârstele pentru document, în dauna ficțiunii: revelațiile curg șuvoi continuu, dovedindu-se că „viața bate literatura” cu fiecare nouă dezvăluire a arhivelor. Într-un consistent volum apărut sub semnătura istoricului Gh. Buzatu (Ed. „Tipo Moldova”, 2011) sunt publicate sute de pagini conținând, cum se precizează pe copertă, „dosare inedite, stenograme și cuvântări secrete” care oferă cititorului suficiente date (cele mai multe necunoscute) în temeiul cărora fiecare să-și poată forma propria opinie privind locul și rolul personalității în istoria recentă a românilor. Un demers ce nu-și propune nici absolviri, nici condamnări, fiindcă, așa cum se afirmă deschis în Manifestul unor prestigioși istorici francezi (2005), „Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparține nici Parlamentului, nici autorității juridice”. Și nici – am continua noi – președintelui, fiindcă, după cum se mai precizează în Manifest, „Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.”
Demnă de tot interesul, după cum rezultă dintr-o secțiune a cărții mai sus evocate, este strădania lui Dej, continuată de Ceaușescu, pentru „realizarea unității mișcării comuniste internaționale”. Într-o ședință a Biroului politic din februarie 1964 s-a discutat mandatul încredințat delegației CC al PMR trimisă la Beijing pentru a încerca să oprească, ori barem să tempereze, polemica ruso-chineză. Probabil că starea sănătății lui Dej începuse să se deterioreze, altfel, cu siguranță, delegația ar fi fost condusă de prim-secretarul PMR; oricum, componența era cât se poate de… „la vârf”: I.G. Maurer, Bodnăraș, Ceaușescu, Chivu Stoica. Tactica părții române a fost stabilită cu precizie la București: „Ar fi bine să-i lăsați pe ei să vorbească, să vorbească până la oboseală” (Leonte Răutu). Ceea ce s-a și întâmplat. Acceptată fără prea mult entuziasm de chinezi, medierea românească n-avea, din plecare, șanse de reușită. Mai degrabă Dej vedea în discuțiile de la Beijing un bun prilej de întărire a prestigiului și autorității PMR în rândul partidelor „frățești”. China abia ieșise din crâncena și stupida „revoluție culturală”, iar oponenții bănuiți ai lui Mao, Liu Shaoqi și Deng Xiaoping, se știa că nu vor ceda nici un pas în chestiunile de natură ideologică.
În timpul primei discuții (10 martie) de vorbit, au vorbit chinezii. Ceaușescu a reînoit apelul PMR în vederea găsirii unei soluții pentru încetarea polemicii publice chino-ruse. Liu Shaoqi: „Dacă vreți să nu răspundem la atacurile PCUS și ale altor partide, atunci să-și anuleze toate hotărârile și articolele prin care ne-au atacat”. Chinezii mai cereau să fie abrogate hotărârile Congresului XII al PCUS în care a fost denunțată teroarea stalinistă și să fie repudiat… Hrușciov. Evident, pretenții cu bună știință imposibil de acceptat, așa că discuțiile au băltit de-a surda, până ce românii au fost primiți de Mao Zedong.
Un Mao surprinzător de locvace (la un moment dat a spus, uitându-se la ceas: „Nu se poate ca numai eu să vorbesc!”) și dispus să accepte că, din pricina polemicii, „În primul rând, nimeni n-a murit și nu va muri. În al doilea rând, cerul nu va cădea. În al treilea rând, iarba și copacii din munți vor continua să crească. În al patrulea rând, peștii vor continua să înoate și, în al cincilea rând, tovarășele femei vor continua să nască”. Altfel spus, ce mai vreți și voi? Discuția rămânea fără obiect, în afara eventualei stabiliri „cine a dat primul” – nici asta cu putință din cauza îndârjirii cu care fiecare își apăra pozițiile. Maurer a navigat cu grijă vicleană, lăsându-l pe Ceaușescu să caute răspunsuri la întrebările directe și brutale de tipul „Ce sunteți dvs., curent de stânga, de mijloc sau de dreapta, sunteți dogmatici sau revizioniști, ori adoptați o politică de mijloc?”. Ceaușescu, bățos, s-a descurcat onorabil: „Suntem marxiști-leniniști”. Mao: „Este bine ca fiecare să spună tot ce are în gând. Ca dovadă a prieteniei noastre, vă invităm la masă”. Unde Maurer a toastat spunând… exact ceea ce nu gândea, salutând „marile realizări ale partidului și poporului chinez în dobândirea libertății sale…” Curat libertate, în țara literalmente distrusă de abuzurile Revoluției culturale!
La întrebarea dacă tot efortul românesc într-o dispută ce-i era, totuși, străină, s-a meritat, poziția oficială a PMR (apoi PCR) a pus totdeauna accentul pe întreruperea (de fapt, amânarea) polemicii. Pentru imaginea României în China a contat enorm. De câte ori am fost la Beijing, doar la auzul că suntem din „Lomania” se destindeau fețele și se arborau zâmbete amicale. Față, însă, de ceea ce reprezintă azi China în lume, episoadele din 1964 nu cred că mai prezintă mare interes…
