Mântuirea neamului omenesc

„În vremea aceea Iisus a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristos. De atunci a început Iisus să spună ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. Și Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, A treia convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XVII, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 549
„În felurite și nenumărate chipuri, pe necercetate căi, Dumnezeu aduce neamului omenesc mântuirea. Pe cei ce voiesc și sunt însetați de aceasta îi îndeamnă la o mai puternică înflăcărare, iar pe unii îi silește chiar fără voia lor. Aci ne ajută să ne îndeplinim dorințele pe care El le socotește de folos, aci ne insuflă începuturile unor dorințe sfinte, dăruindu-ne începutul faptelor bune și stăruința în ele. De aceea, când ne rugăm, Îl numim pe Domnul nu numai ocrotitor și mântuitor, ci și ajutor și sprijin. Prin faptul că cel dintâi ne cheamă și, fără știrea și voia noastră, ne atrage la mântuire, El este ocrotitor și mântuitor, iar prin aceea că în străduințele noastre El ne ajută, iar când alergăm la El ne ridică și ne întărește, Îl numim sprijin și refugiu. La această mare dărnicie a milostivirii lui Dumnezeu gândindu-se fericitul apostol și văzând că se găsește înconjurat de dragostea lui Dumnezeu ca în mijlocul unei mări fără adânc și fără margini, a strigat: O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile lui Dumnezeu și de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului? Va încerca să golească de conținut admirația acestei științe, de care s-a spăimântat acel mare învățător al neamurilor, oricine va crede că poate măsura cu mintea omenească adâncimea acelui abis de nemăsurat. Căci cel ce crede că poate să cuprindă cu mintea sau să exprime în cuvinte toată dragostea cu care făurește Dumnezeu mântuirea oamenilor, acela fără îndoială că, tăgăduind adevărul cuvintelor apostolice, va afirma cu nelegiuită îndrăzneală că se pot cerceta judecățile lui Dumnezeu și I se pot afla căile. Voind să exprime printr-un simțământ omenesc grija și dragostea pe care Domnul găsește cu cale să ne-o atribuie cu neobosită evlavie și negăsind în lume o astfel de dragoste, cu care s-o compare mai potrivit, el a asemănat-o cu aceea a unei mame devotate. Și folosindu-se de acest exemplu, fiindcă nu poate găsi altceva mai de preț în frica oamenilor, zice: Oare poate o femeie să uite de copilul său și să nu-i fie milă de fiul pe care l-a purtat în pântecele său?”
(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)