Mântuirea: „Iubirea Tatălui care răstignește; iubirea Fiului răstignită; iubirea Sfântului Duh care triumfă în puterea de neînvins a crucii”

Ca și în întreaga viață a Domnului, toate Persoanele dumnezeiești ale Prea Sfintei Treimi sunt de față, iau parte. „Nu sunt singur” zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mântuirea înseamnă: „Iubirea Tatălui care răstignește; iubirea Fiului răstignită; iubirea Sfântului Duh care triumfă în puterea de neînvins a crucii”, cum tâlcuiește un ierarh ortodox. Tatăl este reazemul fundamental al crucii: „Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul Meu”. Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care rămâne mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastră. Crucea descoperă astfel iubirea Treimii în manifestarea ei concretă, în plinătatea și în întâlnirea ei decisivă cu păcatul.
Mai profund, acesta și este înțelesul, sensul ultim al întrupării: revelarea și împărtășirea iubirii, a vieții Treimii în viața noastră și a întregii făpturi. Iisus se roagă înainte de cruce: „Părinte, după cum Tu ești întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia să fie în Noi, una” (Ioan XV1I, 21); întruparea, crucea, învierea înseamnă comunicarea vieții divine. De aceea Domnul este „Emanuel: cu noi este Dumnezeu”. De aceea El este deodată: și Dumnezeu și om, și Păstorul și Mielul „care ridică păcatul lumii”; și Domnul și Slujitorul nostru, și Arhiereul și jertfa noastră; întru „El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinirea… Să le împace cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, să le cuprindă recapitulând totul în Hristos – Capul Bisericii, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale și să „ne strămute astfel în împărăția Fiului iubirii Sale”; (Col. I, 13, 19, 20).
Dar crucii, iubirii îi urmează viața. Așa cum viața naște din iubire din cruce naște o nouă viață, învierea. Crucea descoperă această bogăție de daruri și de înțelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiești. Dar aceasta fiind, ea poartă în sine și recapitularea, strângerea noastră la umbra și lumina ei; și jertfă, ispășire pentru păcatele noastre plinirea dreptății dumnezeiești; și sfințire a firii prin biruirea stricăciunii. Și odată cu acestea, încă și mai profund decât acestea, ea poartă prin înviere, sensul ei final și esențial creator; continuarea creației din punctul în care a fost întreruptă de păcat prin oprirea de la pomul vieții; deschiderea către o nouă viață.