Mângâierea Crucii

Ce înseamnă crucea pentru omul de azi și cum e ea asumată de credincios? În genere, privită oarecum din afara sferei credinței, crucea ar putea fi considerată un simplu simbol religios sau, mai precis, un semn distinctiv confesional, ale cărui prezență și funcție în spațiul public ar putea pune eventual unele probleme legate de libertatea de conștiință a membrilor unei comunități. Din această perspectivă exterioară asumării existențiale a Predaniei Bisericii, crucea ar putea fi asociată, pe baza unor simple informații conceptuale, exclusiv suferinței sau durerii provocate de instrumentul de tortură specific unei epoci, devenit emblemă religioasă cu o oarecare semnificație spirituală. În aceste condiții nu mai este decât un pas până la acțiuni seculare concertate de evacuare a crucii și icoanelor din spații publice și școli, dimpreună cu ora de religie și orice manifestări religioase. În aceste împrejurări, pentru credincioși manifestarea firească a credinței devine o cruce lăuntrică, spirituală, asumată de bunăvoie și ale cărei roade veșnice nu întârzie să apară.
Spre deosebire de cealaltă mare sărbătoare a Crucii, care celebrează Înălțarea ei (14 septembrie), în duminica a treia a Postului Mare este pus în evidență un aspect prea ușor trecut cu vederea sau mai puțin luat în seamă, mai ales de către omul contemporan, legat de sensul profund al Crucii în viața credinciosului. În mod paradoxal, această sărbătoare accentuează și o dimensiune mângâietoare a Crucii, comparată în Sinaxarul Utreniei cu „un copac umbros“, sub care „nevoințele ni se ușurează“ și „cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă [cea a Postului, s.n.], zdrobiți de oboseală…, se odihnesc puțin, așezându-se sub el, și, oarecum refăcuți, termină și restul drumului… Nevoințele ni se ușurează când ni se amintește și de nădejdea slavei ce ni s-a adus prin Cruce. După cum Mântuitorul nostru, urcându-Se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit în care s-au purtat oamenii cu El și prin amărăciunile pe care i le-au pricinuit, tot așa trebuie să facem și noi ca să fim slăviți împreună cu El…“ Crucea este, prin urmare, și mângâiere în încercări, și greutăți, pentru ca, refăcuți, să putem continua și restul drumului, iar prin extensie întreaga viață.
Într-un oarecare contrast cu atmosfera aparent „apăsătoare“ a perioadei de nevoințe a postului, credinciosul nu ratează ocazia unui „dans“ interior, duhovnicesc, pricinuit de celebrarea Crucii, pentru a rosti împreună cu făcătorul de cântări: „Dănțuind cu lira de cântări, să ne bucurăm, astăzi popoare, întru închinarea Crucii, slăvind pe Hristos, Cel Ce S-a răstignit pe ea…“ (Cântarea a 7-a, Utrenia Duminicii Sfintei Cruci).
Lemnul cel de viață făcător al cinstitei Cruci îndulcește amărăciunea postului și ne mângâie în pustia lipsurilor: „Îndulcește postul nostru!“ (la Slava Cântării a 9-a din miercurea care precede Duminica Crucii) „Mântuitorule, îndulcirea cea adevărată, Cel Ce ai îndulcit oarecând apele Merei celei amare, închipuind atunci lemnul dumnezeieștii Cruci…“ (Stihiră a Vecerniei din vinerea dinaintea Duminicii Sfintei Cruci).
Pe scurt, Crucea a înflorit lumii mântuirea și slava vieții celei veșnice, iar luminatele străfulgerări ale harului Crucii se răsfrâng din bunăcuviința frumuseții ei în inimile celor care o cinstesc, făcându-se izvor de har pururea curgător celor ce i se închină.
(Pr. Florin-Cătălin Ghiț)