MANELE

La urma urmei, ce-s manelele? Cum poate fi explicată lăbărțarea lor cu o iuțeală de-a dreptul incredibilă? Marea enciclopedie internațională Wikipedia le acordă neașteptată atenție și le definește după cum urmează: „Stil în muzica balcanică, derivat din cîntece de dragoste turcești și considerat o formă de sub-cultură. Fenomenul este proeminent în România (…) dar și în Bulgaria, Serbia, Albania și părți ale Turciei”. Aceeași Enciclopedie semnalează apariția manelelor la noi în perioada suzeranității turcești în Principate și utilizează termenul underground, care, în engleză, are mai multe sensuri (între care, clandestin, subteran, în afara legii, conspirativ, tainic ș.a.) Alături de articole consacrate (să zicem) Angelei Gheorghiu ori lui Nicolae Herlea, Wikipedia îi menționează conștiincios pe Adi de Vito, Vali Vijelie, Florin Fermecătoru’, Sorinel Puștiu’, Ștefan de la Bărbulești, Florin Salam, Jean de la Craiova, Nicolae Guță – semn că ceva-ceva se-ntîmplă și fenomenul ca atare nu se cuvine minimalizat și nici… luat la palme. Pornind chiar de la elementele definiției (clandestin, subteran etc.), o primă constatare ar fi aceea că, în România, manelele au ieșit deplin din presupusa ilegalitate. Cîtă vreme unul dintre cele mai urmărite posturi TV, Antena 1, a găsit de cuviință să ne fericească, în noaptea anului nou, cu potop de manele și maneliști, ba chiar invitîndu-ne să vizităm locuințele „artiștilor” (de un prost gust suveran, rimînd fericit cu precaritatea estetică a respectivelor producții), iar în nominalizările așa zisului sondaj ,,10 pentru România” figurează consistent și onor maneliștii, mă tem că, iată, ne predăm fără luptă în fața sub-culturii biruitoare. Am utilizat sintagma „așa zisul” vizavi de „consultarea generală” anunțată de „Realitatea TV” pentru simplul motiv că astfel de concluzii, generalizate prin adiționare de eșantioane, sunt cel puțin dubioase. Cum adică, rezultatul exprimă opinia a 16 milioane de români? Au fost consultate și grădinițele, s-a ținut seama de opinia soldaților din Afganistan, s-a cerut părerea cătunelor și institutelor academice, a petroliștilor din Marea Neagră? Cine dintre dvs. ați fost întrebat? După cum bine se știe, statistica este știința care ne învață că, dacă eu am mîncat doi pui, iar vecinul meu, nici unul, în România se consumă un pui pe cap de locuitor. Poate chiar e mai bine că ne aflăm în fața unor concluzii îndoielnice – altfel, ar trebui să concedem că, într-adevăr, vocea anului a fost Irina Loghin și nu Angela Gheorghiu, că tot am amintit-o mai sus! Revenind la manele: sunt ele folclor urban? Da – dacă din nou apelăm la definiții. Fac parte din folclorul românesc? Nu, mixtura de dance + hip-hop, cu influențe vădit orientale, n-are rădăcină în creația noastră populară. Este o muzică țigănească? Da, dar și rromii sunt alcătuitori ai poporului român, avînd tot dreptul la exprimare proprie. Îi putem alătura pe Guță și Salam unui Fărâmiță Lambru ori Romica Puceanu? Și da, și nu. Căutați proaspătul CD al lui Mărgineanu, de vînzare pretutindeni, și veți constata că, fără ritm de manele, ne sunt propuse texte tipic maneliste, numai bune de ascultat după al zecelea pahar. Sunt manelele sub-cultură, iar literatura pornografică, expresia deplină a noului și modernului în cultura română? Nu cumva chiar folclor urban fiind (că tot deplîngem decesul folclorului românesc!), manelele reprezintă o formă coruptă, deloc autentică, parazită, regretabilă? Oare societatea noastră, tot mai depărtată de realele valori culturale naționale și internaționale, desprinsă dramatic de practica lecturii și total înrobită ecranului TV, nu alunecă tot mai mult către minimul efort intelectual și solicită (primind din belșug!) doar produse primare, ușor ingurgitabile, deloc profunde? De fapt, îngrijorătoare nu este existența manelelor în sine, ci faptul că, prin proliferare asistată TV, desțărează pe zi ce trece un ce al nostru, etern și infinit mai consistent, atît ideatic, cît și melodic. Mi-aș permite să observ că manelele au, totuși, o mare calitate: sinceritatea. Primitivă, infantilă, dar necontrafăcută. Ceea ce lipsește aproape total textelor noastre de muzică ușoară, de pe urma cărora rămîi cel mult cu veșnicul vei pleca / vei reveni, zenitul cugetării textierilor de doi bani. Natura avînd oroare de vid, iar sinceritatea ramînd în veci de veci condiția fundamentală a oricărei creații ce-și propune să ajungă la suflet, iată că nișa eliberată descalificant de confecțiile muzicii ușoare (dar și de cele ale așa zisei „muzici populare noi”, îndopată cu versurile „La mulți ani cu sănătate / Că-i mai bună decît toate”) a fost ocupată, logic, de suficiența manelelor. Ar fi, poate, una dintre explicații. Mai sunt și altele.