De când se știu, uniunile de scriitori și Academia conferă cele mai prestigioase premii, anunțarea lor constituind unul dintre principalele evenimente literare al anului cu pricina. Condeieri absolut respectabili fie îi salută (Al. Călinescu: „Viața literară ar fi fără sare și piper în absența premiilor”), fie se îndoiesc de onorabilitatea unui astfel de demers (Cărtărescu: „Premiile cad în derizoriu când încep să facă jocuri literare”) – și au dreptate amândoi.
Recent, un premiu USR a fost atribuit unei reviste editate taman de către un membru al juriului! Regretabil, dar, întemeiate ori ba, controversele n-au cum afecta legitimitatea sistemul premial în sine, vechi de când lumea, ce propune ierarhii, susține valori și aduce emoție stimulativă în publicul larg. Nu poate fi contestat „în vrac”, nici generalizat ca profund îndoielnic „din plecare” – ceea ce, iată, a făcut-o o revistă culturală din țările (românești) de jos. Iată textul: „Ce premii a dat comunismul? El a dat premii pentru literatura ideologică sau aservită ideologic, pentru manele literare şi creaţii manelizate şi a mai scăpat printre degete câteva premii pentru creaţiile de valoare care şi-au tuns aripile.” Pură prostie, izvorâtă mai întâi din simpla şi banala necunoaştere a realităţilor culturale proprii jumătăţii ultime a veacului trecut, dar, poate, şi din adeziune la teoria potrivit căreia în România ceauşistă ar fi dăinuit un veritabil vid literar (valoric, desigur).
Opinii pro sau conta s-au iscat totdeauna. Cei care susțineau legitimitatea distincțiilor stabilite de către forurile scriitoricești ale veacului XX în răstimpul 1922-1945 aduceau ca argument deplina temeinicie a numelor onorate (între care Arghezi, Bacovia, Eliade, Hogaș, Rebreanu, Mihail Sebastian, Blaga, Perpessicius, Philippide, Teodorenii), în vreme ce contestatarii clamau la fel de legitim lipsa lui Eftimiu, Lovinescu, Minulescu, Topârceanu, Goga, Cezar Petrescu, Sadoveanu, Iorga. Drept pentru care Ministerul Culturii s-a grăbit să instituie „Premiul național pentru literatură”, menit să mai ogoiască rumorile revendicative – dar tot hotărârile forurilor scriitoricești și academice au rămas etalonul seriozității, competenței și rigorii, deciziile lor rămânând cele mai rezonante și mai jinduite.
Dar iată că România a devenit „republică populară” și instituția premiilor literare a trebuit să se clatine din temelii. Cu penibilități proletcultiste precum „Goarnele inimii”, „Lazăr de la Rusca”, „Minerii din Maramureș”, „Cântec pentru slava lui Gheorghi Dimitrov”, lui Dan Deșliu i s-au conferit Premiul de stat în 1949, 1950, 1951, dar și Premiul Uniunii Scriitorilor în 1974 și 1978, când încerca să devină „poet stalinist anti-ceaușist”. „Stăpânirea”, cum gratula George Lesnea regimul, nu putea desemna prin pricaz premiile literare, ci doar prin autoritatea Academiei ori Uniunii Scriitorilor. Tocmai acolo, și tot mai apăsat cu trecerea anilor, s-a încercat constituirea unui adevărat zăgaz împotriva desemnărilor cu substrat politic și s-a izbutit, deloc ușor, introducerea în lista premiaților a unor nume considerate „neavenite”.
Nu mai înșir liste, cu un minim efort se poate afla lista generală a premiaţilor Academiei şi Uniunii Scriitorilor, care, în bună măsură, vorbeşte de la sine. Riposta puterii ce nu înțelegea să accepte opinii divergente a fost de la bun (adică rău) început dură: trei ani la rând, atât premiile Uniunii Scriitorilor, cât şi cele ale Academiei, au fost pur şi simplu interzise: verdictul juriilor contrazicea flagrant linia oficială de promovare a „literaturii ideologice sau aservite ideologic”. Până la urmă, premiile respective s-au acordat, dar cu enormă întârziere şi după ce impactul prim al respectivelor opere mai putea fi reconstituit doar din ecouri vătuite. Interzicerea generală nu putea ține la infinit, așa că s-au aflat interziceri mascate: din lista premiilor Academiei a început să lipsească un nume sau altul. Un motiv plauzibil putea fi acela că în anul respectiv nu s-a ivit lucrarea care să merite premierea, dar la fel de posibilă a rămas suspiciunea că tocmai o anume contribuție, cumva deranjantă, a determinat scoaterea premiului din lista anului respectiv.
Numai când se scrie după ureche este cu putinţă punerea semnului egalităţii şi tratarea la grămadă a unor perioade flagrant diferite, chiar dacă ambele aparţin aşa-zisului „comunism românesc”. Una era premiul literar în „obsedantul deceniu”, când laureaţii se numeau A. Toma şi Dan Deşliu, şi alta în ultimii zece-cincisprezece ani ai perioadei, când distincţia îi onora între premiile scriitoricești pe Gellu Naum ori Mircea Ivănescu. Iar ideea că în comunism s-au acordat doar „premii pentru literatura ideologică sau aservită ideologic, pentru manele literare şi creaţii manelizate, şi a mai scăpat printre degete câteva premii pentru creaţiile de valoare care şi-au tuns aripile” este doar o prostie și-atât. Cer scuze: de fapt, nici nu merita luată în discuție.
