Suntem sau am fost obișnuiți, noi, românii, să gândim extrem de mic în ultima vreme, să fim catalogați în termeni duri și intoxicați cu tot felul de chestii nocive, mai ales în plan comportamental, spiritual, sentimental. La un moment dat ai impresia că suntem cu toții materialul didactic pentru un experiment care „trebuie” să ajungă la rezultatul dorit, indiferent de durata lui sau de deteriorarea „probelor”, cu toate că nu sunt genul care să creadă absolut tot ce se spune sau se scrie despre conspirații ascunse ori scenarii macabre. Însă modul în care noi, românii, am ajuns să ne (des)considerăm, să ne de(a)preciem și totodată să ne mărturisim cu seninătate actuala identitate, care ni se tot propune, degradantă și jignitoare, ne pune serios pe gânduri. Ce înseamnă România după standardele vehiculate susținut și mediatizate fără încetare actualmente? Nimic altceva decât furt, lipsă de respect, jignire, agresiune, kitsch, păcăleală, muncă puțină cu profit maxim, dezinteres, „merge și așa”, iar enumerarea poate continua fără probleme pe toate paginile acestui ziar.
Însă reflectă cu adevărat aceste motive realitatea unei nații și felul de a fi al unor generații? Nu e cazul să argumentăm cu citate din celebrele cărți „Povestiri istorice” care ne-au marcat copilăria faptul că noi, românii, am ținut piept hoardelor otomane, iar la adăpostul ocrotirii noastre Apusul Europei a înflorit așa de mult, încât noi nici până astăzi nu îl putem egala. Dar nici nu putem să ne obișnuim cu istoria care ni se propune acum de toți neaveniții, potrivit căreia noi am fost pe aici niște adunături neînsemnate de sălbatici, care au început să vină la lumina civilizației foarte recent, de fapt niciodată. Sentimentul mândriei naționale (care nu are nimic de-a face cu mândria ca îngâmfare), pe care noi îl luăm în râs sau pe seama căruia se construiesc pamfletele unui umor la care nu se mai amuză nimeni, constituie un aspect important din dezvoltarea personalității tinerilor din țări precum Germania sau Anglia. Chestie de identitate. Ar fi de-a dreptul incredibil, chiar într-o țară aproape în majoritate creștină, să se afirme că românii nu își exprimă mândria națională tocmai din cauza faptului că ar considera mândria un păcat, ducând ipocrizia pe culmile paroxismului.
Desigur că națiunea sau neamul se definesc și prin prisma fondului religios pe care oamenii din acest areal l-au primit și apoi l-au păstrat cum s-au priceput mai bine. Iar când spunem fond religios în România, spunem, cu tot respectul pentru ideea de political correctness față de celelalte grupuri religioase de la noi, Biserica Ortodoxă Română. Și asupra ei a planat în decursul istoriei și mai planează încă și acum presiunea unei lumi care nu vrea și nici nu își dorește să vadă realitatea, ci încearcă să proiecteze asupra ei mai mult umbre decât lumini, din dorința de a face tot spectacolul mai atrăgător. Oricum ar sta lucrurile, se pare că nici Biserica Ortodoxă (parte a acestui neam) nu a fost cruțată de politici denigratoare venite să sprijine afirmații neaoșe românești de genul „uite, bă, că nici popii nu sunt mai breji”, de inspirație însă „europeană”. În ciuda tuturor vitregiilor vremii, mândria națională a fost, este și trebuie să fie prezentă permanent în felul cu care privim sau înfruntăm prezentul.
Sfinții români sunt un foarte potrivit motiv al propriei mândrii naționale, care nu deranjează, ci înnobilează. Ei arată că neamul acesta nu se definește doar prin știri scandaloase, că românii nu pot fi doar nesinceri sau infideli, ci mai mult decât atât – sfinți.
(diacon Cosmin Daniel PRICOP)
