Mănăstirea Slatina

La 30 de kilometri de orașul Fălticeni, într-o zonă de o frumusețe rară se ridică mândră și impunătoare ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu.
Istoria zidirii mănăstirii se pierde în îndepărtate, dar vii legende. Legendele amintesc de faptul că, aici, trăia un sihastru care l-ar fi sfătuit pe Domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire, pe locul unde creștea un paltin. Astfel, se spune că, așa a fost pusă prima piatră de temelie la ceea ce azi admirăm – Ansamblul Mănăstiresc de la Slatina.
Incerte sunt datele despre sfințirea lăcașului. Într-o cronică a lui Grigore Ureche se menționează ca dată 14 octombrie 1558, însă inscripția votivă slavonă plasată de starețul Nil în anul 1572 ne spune că ar fi fost ridicata în 1561. Mănăstirea stă sub hramul „Schimbării la Față a Domnului”, așa cum atestă inscripția slavonă.
La ceremonia punerii primei pietre de temelie, despre care se zice că a fost măreață, alături de domnitorul Lăpușneanu a participat și Patriarhul Ioasaf din Constantinopol.
Alexandru Lăpușneanu a fost un caracter ieșit din comun – un erudit, un mare ctitor la fel ca și tatăl său Petru Rareș. Iubind lucrurile frumoase, a insistat să aducă în țară meșteri pricepuți, cioplitori și arhitecți de la Bistrița și din Transilvania, chiar și pe pictorul Stamatello Kotronas originar din insula grecească Zante, pentru zidirea și decorarea monumentelor. Cea mai bună dovadă a respectului față de frumos este oferită de valoroasele monumente și ornamente – broderii, argintărie – comparabile ca valoare și caracteristici cu cele din vremea lui Petru Rareș.
Incinta Slatinei are forma patrulateră, neregulată. Zidurile împrejmuitoare sunt făcute din bolovani de râu, cu stânci de legătură la colțuri, având metereze și drum de strajă. La cele patru colțuri s-au clădit bastioane, ceea ce arată că Slatina era destinată pentru adăpost, rezistență și apărare.
Intrarea în mănăstire se face prin gangul plasat pe latura de est, refăcut în întregime între anii 1830-1834 de Arhiereul Filaret Beldiman. În turnul dinspre sud-vest format dintr-un naos și o mică absidă se află ușa cu chenar din piatră la care se pot distinge elemente decorative ale stilului Renașterii, iar la turnul dinspre nord-vest destinat clopotniței, întâlnim ferestre mari cu ancadramente de factură gotică.
În biserică se pătrunde prin două uși ale pridvorului, dispuse la sud și la nord. Potrivit tradiției arhitecturii moldovenești, dar și a Bisericii Ortodoxe, spațiul interior al bisericii este împărțit în pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos și altar.
Pridvorul este acoperit de o boltă semicilindrică, fiind luminat de trei ferestre cu ancadramente de influență gotică. La rândul său pronaosul a fost împărțit în două de un arc transversal, iar pavimentul este realizat din marmură albă-roz. Peretele care separă încăperea mormintelor a fost îndepărtat pentru mărirea spațiului. Deasupra naosului se află turla care prezintă particularitatea de a avea și la interior ocnițe dispuse pe un singur rând sub nivelul ferestrelor. Altarul spațios, are la dreapta și la stânga sa nișe.
Pictura bisericii nu este cea veche, însă reînnoirea ei a fost făcută cu fidelitate. Tabloul votiv îl prezintă pe Alexandru Lăpușneanu cu întreaga familie și este amplasat pe peretele de nord al pronaosului.
Mormintele celor două fiice ale lui Lăpușneanu, Teofana și Teodora, al doamnei Ruxandra, precum și cel al domnitorului se află în biserică. Frumos ornamentate și inscripționate lespezile stau mărturie trecutului.
Ctitorul a avut grijă să înființeze în mănăstire o școală de muzică la care au învățat tineri din Galiția, precum și o bibliotecă dotată cu cărți și manuscrise. Domnitorul Alexandru Lăpușneanu l-a adus aici pe călugărul Isaia, un învățat al vremii, care a lăsat în urma lui, o adevărată școală de caligrafi și miniaturiști. Astfel, ansamblul mănăstiresc de la Slatina va căpăta o mare însemnătate culturală. Construcțiile anexe ale bisericii care alcătuiesc ansamblul de la Slatina sunt deosebit de importante.
Din punct de vedere al arhitecturii este de notat faptul că la această mănăstire, mai mult decât la celelalte, simetria construcției și dimensiunile celor patru turle sunt mult mai reliefate. De vreme ce nu putem reconstitui aspectul turnului podului, este mai mult ca sigur că a fost folosit pentru a face legătura între două construcții care ocupau întregul flanc estic. Aceste două construcții aveau o singură cale de acces, ele fiind traversate de un parapet de plimbare, în timp ce construcția din partea de nord a fost organizată tipic simetric într-un grup de trei camere: un vestibul care dădea în două chilii.
În final, centrul curții încă păstrează vechea destinație (în fapt reședința princiară a lui Alexandru Lăpușneanu), o construcție mare într-un plan pătrat, cu chilii boltite și un hol cu tavanul susținut de grinzi.
Întreaga arhitectură a Slatinei dovedește că mănăstirea a fost trasată după regulile construcțiilor Renașterii, cu o ordine clară, cu o dispunere a detaliilor în ritm regulat și legate prin axe de simetrie.
Din păcate splendoarea acestei mănăstiri, arătând ca o curte princiară, a avut de suferit de la numeroasele accidente petrecute după moartea ctitorului ei. De la sfârșitul secolului al-XVII-lea, războaiele (împreună cu prădarea, arderea și distrugerea) au fost frecvente, ținându-se lanț până la sfârșitul secolului al-XVIII-lea. Timp de patruzeci de ani mănăstirea a rămas părăsită. La începutul secolului al-XIX-lea în mănăstire a fost reluată viața monahală și a început restaurarea ei. În anul 1821, Slatina a devenit refugiul căpitanului Iordache Olimpiotul, unul dintre conducătorii mișcării grecești numite Eteria, împreună cu grupul lui de luptători. Supusă unui sever asediu, mănăstirea a fost arsă și în mare parte dărâmată. Munca de restaurare a fost începută în 1823. Atunci a fost refăcut acoperișul chiliilor și al turlelor (în stilul baroc – rus), iar reședința princiară a suferit importante transformări .
În 1834, Arhimandritul Filaret taie turnul incintei, construiește o capelă deasupra căii de acces și ordonă ca fațada să fie făcută cu pilaștrii în stil neoclasic. În fine, Episcopul Veniamin Costache mai adaugă o construcție deasupra chiliilor din partea estică și un frumos portic cu coloane în stil neoclasic construite în fața lor, la fel și balcoanele în partea nordică. La sfârșitul aceluiași secol tot în stilul neoclasic a fost terminată întreaga mănăstire. În acest fel, ansamblul de astăzi de la Slatina a fost în mod gradat construit și chiar dacă include construcții realizate în diferite stiluri și din diferite epoci, se înscrie ca parte integrantă a culturii și civilizației noastre.