La aproape șase kilometri de șoseaua care leagă localitățile Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș, pe raza comunei Mușătești, pe valea unui pârâu de munte, se ascunde, în inima pădurii, Mănăstirea Robaia, pe locul căreia, la începuturile istoriei Țării Românești, locuitorii s-au ascuns de prigoana năvălitorilor ce pustiau satele din acest ținut. Prinși chiar în noaptea de Înviere, spune legenda, o parte dintre ei au fost omorâți, iar ceilalți, luați în robie, dăruind eternității un nume jertfelnic pentru lăcașul lui Hristos ridicat în urma lor. În ciuda multor necazuri ce completează sute de pagini în istoria ei, în mănăstire dăinuie și azi, ca un pod peste veacuri, aceeași stare de spirit. În ultimii ani, cu trudă îndelungată și rugăciune adâncă, așezământul a căpătat o nouă înfățișare.
Șoseaua-și croiește cale printre căsuțele semănate la poalele dealurilor cu creste dulci, deasupra cărora se deschide un cer senin ce anunță o primăvară punctuală. Departe, încă înzăpezite, se zăresc culmile aurii ale munților scunzi, crescuți din pământul Sudului. Căruțe trase de cai se amestecă printre mașinile care gonesc pe lângă porțile sătenilor ce s-au strâns, grupuri, de prin vecini să-și mai spună câte o vorbă, iar pe la margini de drum răsar din mers, la distanțe cât mai mici, troițe ridicate din recunoștința și credința oamenilor.
Urcăm drumul ce mușcă din muntele împădurit, în mijlocul căruia, într-o vale liniștită, ne așteaptă mănăstirea peste care iarna încă domnește ca o vorbă bună spusă cuiva la necaz. Glasul râului ce curge limpede pe marginea drumului noroios care ne poartă spre mănăstire se amestecă cu cel al vântului călduț de afară, umplându-ne inima de liniște, iar plămânii, de curat. Deodată, printre copaci desfrunziți și brazi crescuți într-o ordine stabilită parcă de Dumnezeu, se arată mănăstirea, luminoasă și primenită pentru vizitatori. Măicuțele ne „așteaptă cu toată dragostea”, dar și cu prânzul gata pregătit, bogat în delicatese mănăstirești după care râvnește, fără doar și poate, tot pelerinul ce se încumetă să-i calce pragul.
Sihăstria de pe valea pârâului
Ceasurile coboară spre după-amiază, în timp ce la mănăstirea robilor din comuna Mușătești, județul Argeș, totul se scaldă într-o liniște ziditoare de suflet. Stareța mănăstirii, stavrofora Petronia Dobrescu, o femeie puternică, ce a crescut odată cu sfântul lăcaș, căruia îi slujește de aproape trei decenii, ne povestește despre începuturile locurilor în care Hristos a coborât spre a unge rănile refugiaților în codrii de pe Valea Pârâului, cărora legenda le atribuie calitatea de ctitori ai numelui mănăstirii. „Legenda Mănăstirii Robaia este asociată perioadei migrațiilor, când, în timpul unei incursiuni de pradă, locuitorii care se retrăseseră pe firul văii, ascunzându-se în desișul codrilor, au fost prinși de cotropitori și duși în robie. În memoria celor căzuți în această nefericită situație s-a ridicat ulterior o bisericuță de lemn, în jurul căreia s-a înjghebat, cu timpul, Așezământul monahal Robaia. În anii și veacurile ce au urmat, călugării pustnici s-au statornicit pe valea pârâului Robaia, unde au ridicat, în jurul unei bisericuțe modeste, o sihăstrie”, ne povestește maica stareță.
Robaia este amintită de tradiția locală încă de dinaintea constituirii statului feudal independent Țara Românească și a întemeierii primei mitropolii a țării, în mai 1359, însă documentar este atestată spre sfârșitul secolului al XVI-lea, printr-un hrisov emis la 4 februarie 1593 de Cancelaria domnească a lui Alexandru cel Rău. Între anii 1644 și 1648, pe locul unei biserici de lemn ctitorite de banul Armega, Sava Sufarul și soția lui, Livera, ridicau din temelie de piatră actuala biserică a mănăstirii, închinând-o Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. Au înzestrat-o cu „Muntele Dara”, o vie la Pitești, păduri și vite, adăugând, de asemenea, rânduielile liturgice și administrative de urmat pentru o funcționare normală. Până în secolul trecut, mănăstirea a fost de călugări, fiind renumită ca sihăstrie.
Călătorind prin istoria-i bogată, aflăm că, de-a lungul existenței sale, Robaia n-a fost ferită de urgii și pustiiri, însă, întotdeauna, decăderii i-au urmat renașterea și înflorirea, încât peste veacuri a rezistat cu curaj „alături de credincioșii care îi călcau pragul”, după cum ne spune maica stareță.
„Când te pune Dumnezeu, îți dă forță”
După anul 1990, Robaia a început un nou capitol în istoria-i îndelungată, un capitol bogat în împliniri administrative, dar și duhovnicești. După ce a slujit mănăstirea ca soră, apoi ca monahie timp de peste 10 ani, la
1 septembrie 1992, maica Petronia Dobrescu a fost rânduită să conducă destinele așezământului monahal, în plan duhovnicesc și gospodăresc, ca stareță. „În acea noapte am plâns în fața icoanei Maicii Domnului, pentru că mă simțeam neputincioasă, dar am pornit la drum, cu nădejde, credință și dragoste. Nu știam nimic, întrebam orice, aveam multe ispite la început. Eu nu știam să mă port ca o stareță, iar fetele mele nu știau să se poarte cu mine. Mi-a fost greu să dau ascultări la maici. Mi-a fost foarte greu pentru că nu știam să comand, să spun la altul ce să facă. N-am știut, dar am învățat. M-am format greșind. Nici să tai o chitanță nu știam, dar m-am lăsat purtată de Dumnezeu, căci Dumnezeu a vrut… Eu așa am luat-o, ca pe lucrarea lui Dumnezeu, căci, când te pune Dumnezeu, îți dă forță și muți munții, nu alta”, începe să ne povestească maica Petronia, care adună în inima ei toate durerile mănăstirii.
Și așa, cu severitate și cu iubire, deopotrivă, cu simț pedagogic și constructiv, împreună cu cele 30 de maici care alcătuiesc obștea Mănăstirii Robaia, a trecut la treabă.
La Robaia, povestește ea, domneau paragina, neputința și sărăcia. Nu existau telefon, curent electric sau apă curentă, acoperișurile stăteau gata să cadă; după fiecare ploaie te afundai în noroi, iar drumul de acces spre sfântul lăcaș devenea impracticabil. „Mănăstirea se afla în ruină. Oriunde te uitai în jur, ceea ce se vedea constituia urgență pentru renovare: biserica, chiliile măicuțelor – pe atunci, dormeau câte două, trei într-o cameră -, prin acoperișul cărora se vedeau, noaptea, stelele. Plus igrasia zidurilor…”, își amintește măicuța. În scurt timp, întreaga curte a devenit un șantier, iar călugărițele, în frunte cu stareța, aproape uitaseră ce înseamnă odihna. „Dormeam pe apucate, câteva ore pe noapte, fugeam la rugăciune, în fugă mă întorceam la meseriași, dar câte alte și alte nevoi și trebuințe nu apar la o asemenea întreprindere de anvergură?! Fetele au trecut examenul statorniciei și au devenit măicuțe de încredere”, este convinsă stareța de azi a Robaiei.
Din șantier într-un rai pământesc
Au făcut tot posibilul și au reamenajat „Fântâna de leac”, un izvor făcător de minuni din preajma așezământului, în pădure, realizată în anul 1914, iar la 25 decembrie 2000, aproape tot complexul a fost racordat la instalația de încălzire centrală pe lemne și cărbune. Turnul clopotniței, deteriorat de-atâția ani de viață, a fost acoperit și renovat în totalitate, în stânga și în dreapta sa construindu-se chilii. A fost reamenajat drumul de acces în mănăstire, iar la intrarea în curte s-au așezat porți masive de stejar, în motivele sculptate înveșnicindu-și talentul meșterul popular Petre Donescu. Lângă mănăstire, pe locul căsuței lui Taicu (n.r., fostul duhovnic al mănăstirii), s-a ridicat din temelie căsuța cu cerdac, locuință pentru părintele slujitor. „Acoperișul bisericii, al turnului-clopotniță, dimpreună cu cel al chiliilor atașate și al corpului nou de chilii cu trapeză, bucătărie, al beciului, ale atelierelor și agheasmatarului, făcute inițial cu șiță, au fost înlocuite cu tablă de cupru. Amenajările interioare, izolațiile la pereții chiliilor, treptele la scări din piatră, înființarea unei noi biblioteci (aproximativ 4.000 de volume), forarea unui puț de apă de mare adâncime, cât și alte nenumărate lucrări au fost finalizate până în toamna anului 2010, constituind, alături de celelalte modernizări, priorități pentru mănăstirea noastră”, ne mai spune „mama” celor 30 de maici.
Urmând îndemnul chiriarhului locului, maica a învățat să dăruiască. Așa se face că Mănăstirea Robaia nu a uitat nici de mănăstirile-surori, cum este cea de la Nămăiești, unde a donat tablă de cupru pentru învelitoare (1999), iar Mănăstirii Aninoasa i-a asigurat parte din obște, cu măicuțe pregătite și învățate la Robaia (2001). De asemenea, i-a făcut acoperiș casei unei femei din sat, bătrână și bolnavă, și a ajutat o familie, însă toate acestea n-au vrut să fie trecute decât în cartea smerită a vieții mănăstirii.
Credință, învățătură, responsabilitate, muncă
Maica stareță ține să mulțumească tuturor celor cu inimă mare care au sprijinit inițiativele și proiectele mănăstirii pentru a fi astăzi loc ales de rugăciune, meditație și reculegere. Nu uită să menționeze, cu sinceritate, ajutorul primit la începuturile misiunii ca stareță a părintelui Inochentie Hățiș, cunoscut și ca „Taicu”, duhovnicul așezământului. „Era ca un tată: blând, cu bunătate în suflet, înțelegător, plin de povețe. Apoi, am avut bucuria cu încă un „părinte”, în persoana Înalt Preasfințitului Calinic, arhipăstorul nostru. El mi-a îndrumat pașii, m-a învățat să cer, cu îndrăzneală, sfinților tot ce-mi este de trebuință, a sădit încrederea în mine și m-a încurajat în „zidirile” la care am purces: credință, învățătură, responsabilitate, muncă”, mărturisește ea.
Cele 30 de măicuțe din obște robotesc cu timp și fără timp, pe rând, la bucătărie, la grajd, la atelierul de croitorie, însă cel mai mare accent se pune pe rugăciune, participând necontenit la slujbele săvârșite de părintele slujitor, arhimandritul Vichentie Punguță, pe timp de zi sau de noapte. Căci Robaia a fost și trebuie să rămână un loc de rugăciune, renumit ca sihăstrie. „Este o mănăstire vie, istoria ei nu este scrisă până la ultima pagină. Ea se primenește tot timpul, însă esența ei rămâne aceeași, locul în care învățăm iubirea de Dumnezeu”, după cum ne mai spune stareța mănăstirii argeșene.
Sfântul Sofronie de la Cioara a revigorat viața duhovnicească a Robaiei
În evoluția mănăstirii sunt înregistrate momente semnificative, iar acestea evidențiază figurile luminoase ale unor egumeni care au contribuit la consolidarea vieții duhovnicești din mănăstire. Printre aceștia se numără și mentorul mișcării de opoziție față de unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma, Sfântul Sofronie de la Cioara (1764-1766), ajuns egumen la Robaia în perioada exodului creștinilor ortodocși din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Tot aici, la Robaia, și-a găsit liniștea, după pierderea fiului său, renumitul pictor bisericesc Pârvu Mutu, care a îmbrăcat haina monahală sub numele de Pafnutie și care a trecut la cele veșnice aici, în anul 1735.
(Narcisa Elena BALABAN, sursa: Ziarul Lumina)
„Departe de a fi doar o mănăstire, Robaia este și un simbol al dăruirii, credinței statornice și al dorinței de renaștere perpetuă. Sfânta noastră mănăstire și-a croit drum prin istorie, fără să abdice de la valorile Ortodoxiei. Vizitați Robaia, ca s-o înțelegeți, căci ea este deopotrivă și trăire. În spatele zidurilor veți găsi negreșit o sumedenie de legende și starea de spirit rămasă aceeași de-a lungul veacurilor.” – Stavrofora Petronia Dobrescu
