Mănăstirea nu este o fugă de responsabilitățile vieții, ci o chemare dumnezeiască

Acea greșită concepție despre mănăstirile de femei, pe care o împărtășeai și tu, este o cugetare lumească. Oamenii nu înțeleg că trebuie să existe o chemare dumnezeiască la această viață, chemare fără de care omul nu poate părăsi prin propriile puteri lumea cu plăcerile ei atrăgătoare și amăgitoare, chiar dacă acestea sunt amestecate adeseori cu necazuri și cu dureri.
Intrând în mănăstire, avem o singură năzuință – mântuirea sufletului, însă ne trebuie felurite încercări, ispite și necazuri, ca prin acestea să putem cunoaște bolile sufletești, neputințele și feluritele patimi care se ascund în noi, și prin necazuri și ispite să căpătăm vindecarea sufletului, iar nu așa cum îți închipui tu: „mănăstire liniștită, rugăciune, împlinire senină a ascultărilor”. Aceasta este o viață mașinală. Nici nu-ți închipui tu prin ce războaie și ce ispite au de trecut cei ce au pășit în această arenă a vieții duhovnicești! Dacă vei citi cu luare-aminte primele trei trepte din cartea Scara, a Sfântului loan Scărarul, vei înțelege teoretic, dar de aici până la experiență mai e mult. Oricum, această viață nu este pentru tine: străbate calea pe care te-a așezat Domnul; fii creștină smerită, soție iubitoare și mamă grijulie: aceasta este îndatorirea ta. Roagă-te lui Dumnezeu să-ți dăruiască ajutor atât în aceste treburi ale tale, cât și în toate celelalte – însă nici cei ce viețuiesc în lume nu pot scăpa de anumite ispite, care le trebuie ca să-și cunoască neputințele și să se smerească. Străbătând calea virtuții, nu poți scăpa de necazuri.
(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 46)