MĂNĂSTIREA HUMORULUI. Menționată în 13 aprilie 1415, drept seliște „care este la Humor” a „mănăstirii panului Ivan vornic”, Mănăstirea Humorului a fost, vreme de veacuri, doar o braniște mănăstirească.
Pe malul drept al râului Repedea (Homor, în tătară și maghiară), fostul vornic de Suceava și, apoi, de Tulova, Oană, a înălțat o mănăstire de lemn, pe care a înzestrat-o cu moșii. Oană a avut trei feciori, pe Lazăr, pe Stanciul și pe Costea, iar aceștia au primit întăritură domnească, în 28 decembrie 1428, asupra moștenirii rămase de pe urma părintelui lor, și anume „seliștea lui Dobre, la Humor, unde este mănăstirea lor”, și, „adăugate către această mănăstire, trei sate, sub Dumbrava Înaltă, anume: unde a fost vătăman Minco, alt sat în lazul lor, al treilea sat, unde a fost cneaz Stan”. Peste vreo ase luni, în 3 iunie 1429, feciorii lui Oană vornicul au primit întăritură domnească pentru întreagă „credincioasa vislușenie a tatălui lor”, primind și satul de „pe Tulova, unde este curtea lor, și Stroinții, la obârșia Șomuzului, și Litanouții (Litenii Bucovinei)”, plus alte câteva zeci de sate, risipite prin întreaga Moldovă.
„Seliștea lui Dobre, la Humor, unde este mănăstirea lor” împlinește, deci, 580 ani de la prima atestare documentară, satul și mănăstirea formând un tot unitar, cu o istorie comună sau, mai bine zis, cu un anonimat cenușiu, întins peste câteva veacuri, până în 15 ianuarie 1766, când egumenul Gherasim al Humorului avea să se plângă Divanului împotriva oamenilor care vând băuturi în satele mănăstirești Homor, Pârtești, Derțca etc., iar Grigore Ghica avea să-l împuternicească pe egumenul Gherasim să vândă numai el „prin cele sate vin sau horilcă”. În fond, așa este creștinește: călugărul să provoace păcatul, ca să aibă ce ierta. Cât despre horilcă, aceasta provine din Polonia, fiind adusă, prima dată, prin secolul al XV-lea, drept „leac pentru holeră” (pe scurt, „horilcă”), și încredințată crâșmelor vremii, mănăstirilor.
Primele nume ale unor homoreni apar într-o plângere, înaintată Craisantului din Cernăuți, în 23 aprilie 1815, prin care sătenii Istrati și Zaharia Buburuțan, Isaia Boca, Ion Bodăi și Dumitru Părțul avertizează că li s-a dat „loc de hrană pădure verde, pe care au lăzuit-o, dar stăpânirea vrea să le ia lazurile”.
Conform Consignațiunii lui Enzenberg, din 27 ianuarie 1778, la Mănăstirea Humorului s-au stabilit patru familii de emigranți transilvăneni, cu numele Buburuțan (Buburuzan), cea a plugarului din St. Ioan, Ștefan, în 1761, formată din soție, doi băieți și o fată, cea a plugarului din Ilva Mare, Vasile, în 1763, formată din soție, un băiat și două fete, un alt Vasile Buburuzan, holtei din Bârgău, precum și Parasca, o văduvă din Pipia, care s-a stabilit la Mănăstirea Humorului, în 1762, împreună cu cei doi băieți și cele două fete ale sale.
Dintre emigranții ardeleni, mai sunt consemnați: Vasile Hosa, plugar din Ilva Mare, sosit, în 1763, împreună cu soția; Filip Ungurean, plugar din Ilva mare, sosit, în 1760, împreună cu soția, feciorul și cele două fete ale sale; Simeon Goma, plugar din Borșa, sosit în 1758, împreună cu soția și cinci fiice; Ion Crăciun, plugar din Borșa, sosit tot în anul 1758, împreună cu soția, trei băieți și trei fete; frații Lupu și Vasile Moroșan, plugari din Borșa, stabiliți la Mănăstirea Humorului în anul 1758, împreună cu soțiile, iar Lupu și cu trei băieți și patru fete.
În 1774, satul Mănăstirea Humorului avea doar 40 de familii, iar în 1784, 87. Peste un secol, în 1895, satul avea 1.260 locuitori, conduși spiritual de parohii Ermocrat Tomașciuc și Gheorghe Boca, dar și de învățătorul Petru Colesniuc. Primar al comunei era Simion Pașcovici, iar cantor – Ipolit Hnidei. Cabinetul de lectură se numea „Școala română”.
Școala din Mănăstirea Humorului a fost zidită în anii 1893-1894, prin sârguința primarului Ionas Braun, a fostului primar Toader Tudoraș și a preotului Georgi Boca[1].
O colectă pentru Internatul de Studenți din Cernăuți, făcută, în mai 1896, de „George Boca, preot în Mănăstirea Humorului”, menționează următoarele nume de localnici: învățător superior Petru Coleșniuc, secretar comunal Ioan Vardar, comerciant Gregor Wentz, cantor Hipolit Hnidei, primar Simion Pașcovici, Vasile Hoșbotă, Ioan Hoșbotă, Domițian Pașcovici, Ștefan Buburuzan, Alexandru Buburuzan, Simion Tudoraș, Axenti Croitor, George Bulexa, Ion Micuțar, Gavril Boca, Casian Buburuzan, Petru Petengea, Damian Macovei, Costan Macovei și Toader Buburuzan[2].
„Satul mănăstirii Humorului are înfățișarea bună, fără veselie. Case trainice, uneori porți mari de lemn, copereminte cu streașina bogată. Cârduri de vite frumoase, de rasă străină, mugesc înaintea porților.
Mă duce spre casa părintelui un băiețaș, trecut printr-un mare cojoc mițos, care ajunge până la pământ. E Gavril Onoiu, băiat cuminte, școlar în clasa a patra (mai are de făcut două și, apoi, în doi ani, de două ori pe săptămână).
– Cum îl cheamă pe învățător?
– Nu știu.
– Dar cum îi zici?
– Eu îi zic „domnu”…
Ca și mine, în timpuri…”[3].
[1]DEȘTEPTAREA, Nr. 22/1894, p. 173, 174
[2]GAZETA BUCOVINEI, Nr. 53/1896, p. 4
[3]NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 52