„Nu suntem îngeri
Dar îi cântăm în cor
Nu avem aripi
Dar de cer ne e dor
Purtăm în noi sămânța nemuririi
Care înflorește în noaptea vieții precum crinii.”
(Protos. Arsenie Hanganu)
Am fost la Mănăstirea Căldărușani de multe ori, uneori pentru a împlini îndatoririle ce țin de Sectorul Exarhat, alteori pentru slujbe ori pentru câteva ceasuri de liniște. Istoria strălucită a ctitoriei lui Matei Basarab mi s-a revelat, în ultimii ani, în toată splendoarea ei. Am înțeles, mai mult decât parcurgând textele manualelor de istorie a Bisericii, că fiecare loc, ca și acesta ocrotit de Sfântul Grigorie Dascălu, mitropolitul Țării Românești, și de fericitul ctitor Matei Basarab, are tainele și frumusețile specifice care se descoperă treptat, pe măsură ce pelerinul intră în atmosfera toposului unde au sălaș Dumnezeu Atotputernicul (Pantocratorul) și sfinții bineplăcuți Lui.
Am pășit sfios pe urmele pașilor sfinților paisieni, ucenici ai Mănăstirii Neamțului, care au aflat cândva lăcaș primitor la Căldărușani, unde au tâlcuit graiurile Scripturilor și cuvinte filocalice, alungând și atunci, ca-n alte vremuri, întunericul ce dorea să se așeze în viața și sufletele oamenilor. De la Căldărușani a fost chemat smeritul ierodiacon Grigore în capitala țării să primească vrednicia de mitropolit. Care a fost tratamentul fraților în drumul său – perpedes apostolorum – anevoios către Capitală se știe. Iubirea de atunci și din totdeauna, aceeași!
Căldărușanii, un itinerar special în istorie
Căldărușanii a avut un itinerar special în istorie. S-a trudit să-și învețe ucenicii pentru a deveni fii ai luminii, să caute cărarea strâmtă care duce spre Împărăție. I-a ținut pe toți aproape, și pe cei mari, și pe cei mici, pe cei buni și pe cei răi. Ascultătorii, nevoitorii, răbdătorii au aflat răsplata făgăduită. Poate că unii s-au pierdut printre valurile, adeseori învolburate, ale mării acestei vieți.
Dintre cei care mi-au vorbit entuziast despre Căldărușani a fost și protosinghelul Damaschin Ștefan (1960-2012), viețuitor în vatra mănăstirii 25 de ani, care a venit întâia oară adus de bunica lui, când avea doar câțiva anișori. Că a iubit acest loc nu-i nici o îndoială. În toți acești ani, care au trecut atât de repede, în ascultările sale de eclesiarh și secretar, a avut contact direct, pe de-o parte, cu tezaurul bogat al sfintelor moaște, veșmintelor, obiectelor de cult, unele dintre ele adevărate capodopere în domeniu, și, pe de altă parte, cu arhiva mănăstirii, cu manuscrisele, documentele și cărțile păstrate cu sfințenie de generațiile monahilor atenți și râvnitori.
Din toate aceste mărturii de demult, din istorii vechi, dar și cuvinte ori amintiri ale călugărilor pe care i-a cunoscut (unii dintre ei basarabeni, refugiați în România prin anii â40 ai veacului trecut), părintele Damaschin a învățat istoria Căldărușanilor la ea acasă, la început ca un bun învățăcel, ucenicind la bătrâni și cronici, apoi devenind el însuși un adevărat profesor. L-am întrebat de multe ori aspecte mai puțin cunoscute din istoria mănăstirii, cu precădere legate de ultima jumătate a veacului al XX-lea. Răspundea prompt, indicând izvoare (surse) suplimentare și oferind amănunte pe care nu le-aș fi aflat cu ușurință. Multe dintre aceste date s-au pierdut odată cu el. Așa se întâmplă întotdeauna. Împreună cu un om moare o lume întreagă…
Într-o discuție, părintele arhimandrit Lavrentie Gâță, starețul mănăstirii, spunea că Damaschin era un călugăr ca dintr-o poveste și-i aprecia, cu sinceritate, activitatea îndelungată în slujirea eclesială, precum și în lucrarea destoinică de la Cancelaria mănăstirii. Zicea starețul că uneori un om nu poate fi înlocuit nici de alți trei. Se poate să fie așa! Ei au mers împreună în armonie 25 de ani pe drumul nevoințelor călugărești și au vegheat la bunul mers al activităților chinoviei.
Am rămas impresionat de experiența părintelui Damaschin și de legătura cu această mănăstire. Când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în rândul sfinților a marelui Mitropolit Grigorie Dascălu, care-și avea mormântul în latura dreaptă a pridvorului de la Căldărușani (mutat în anul 1962 de către patriarhul Justinian Marina din gropnița cimitirului, unde fusese așezat la șapte ani după trecerea la cele veșnice), protosinghelul Damaschin a făcut parte din Comisia Arhiepiscopiei Bucureștilor care a aranjat (pus) sfintele moaște în noua raclă și a pregătit proclamarea solemnă a canonizării, la 21 mai 2006.
Sinceritatea gândurilorînseamnă foarte mult înaintea lui Dumnezeu
Lângă moaștele Sfântului Grigorie, ca și ale Sfinților Mucenici Ștefan, Pantelimon, Lavru și alții, părintele Damaschin a privegheat de multe ori și s-a bucurat împreună cu părinții mănăstirii când, la stăruința arhimandritului Lavrentie, binevoitoarea familie Vizinteanu a dăruit o frumoasă raclă de argint și alta (aflată în lucru) pentru moaștele sfinților mucenici păstrate în tezaurul mănăstirii.
Am apreciat că și-a recunoscut limitele, fiind smerit și realist. Pe patul de spital am observat cum lacrimile i-au scăldat ochii și un regret mărturisit public exprima părerea de rău că n-a fost întotdeauna monahul ideal, că a vorbit prea mult și s-a risipit în cele ale veacului de acum. Această căință însoțită de sinceritatea gândurilor înseamnă foarte mult înaintea lui Dumnezeu, adevăratul cunoscător al inimilor. Dorea mai multă liniște și tânjea după chilia lui din mănăstire, dar mai ales după slujbele prevestite de glasul clopotelor și al toacei.
În perioada de efuziune și deschidere de după 1990, când a funcționat la Căldărușani Seminarul Teologic (1995-2002), părintele Damaschin Ștefan a predat dogmatică, istoria Bisericii Universale și drept bisericesc. Mi-a spus cândva că a fost prea aspru în perioada aceea și regreta faptul că unii dintre elevi n-au înțeles demersul pedagogic și dorința lui de a-i învăța lucruri folositoare și esențiale pentru viață.
Aveam să realizez că monahul profesor a fost de fapt iubit de elevi, chiar dacă uneori a fost dur – a se citi drept – în anii de școală. La spital, în zilele de suferință grea care au premers sfârșitului pământesc, atunci când s-a oficiat Taina Sfântului Maslu, printre slujitori se aflau mulți dintre foștii săi elevi.
Amintiri
Regret că părintele Damaschin n-a lăsat scrieri despre istoria Căldărușanilor. Cert e faptul că avea talent mult, grăitoare fiind rapoartele și adresele pe care le trimitea periodic din partea mănăstirii Exarhatului de la București. M-aș bucura mult să aflu că în chilia sa a fost un jurnal cu ziceri înțelepte și însemnări zilnice sau chiar pagini multe cu gândurile unui monah care a avut știință de carte, talent și inspirație.
De altfel, părintele Damaschin în timpul liber picta icoane pe sticlă, realizate frumos, fiind acestea rocodelia călugărească de care aminteau cărțile filocalice.
Iubea florile care împodobeau cerdacul din preajma chiliei, dar și cele din spațiul mănăstirii, se îngrijea personal de curățirea și înnoirea obiectelor de cult, strângea cu atenție veșmintele și se străduia să facă de toate, inclusiv să gătească, atunci când timpul îi îngăduia.
Avea răbdare și intuiție cu ucenicii de la spovedanie, mulți la număr, iar unii cu pretenții, pe care-i povățuia cu multe cuvinte din Sfânta Evanghelie ori cu îndemnuri ale Sfinților Părinți, însoțite întotdeauna de iubirea și tactul duhovnicului care așteaptă întoarcerea lor.
Dar lupta și strădaniile unui monah rămân cunoscute deplin doar de Dumnezeu, singurul care nu uită și răsplătește întotdeauna cu milostivire.
(Arhim. Timotei Aioanei, sursa: Ziarul Lumina)
