Despre București cineva spunea că prin pustiul acesta poți merge trei zile călare fără să întâlnești un om. În orice pustiu cel mai fermecător și dorit lucru rămâne oaza – locul care se identifică cu Viața. În pustia Bucureștiului mănăstirea Antim este o astfel de oază. Poate chiar cea mai importantă dintre puținele oaze. Asta și pentru că e situată chiar în mijlocul pustiului, la capătul unui fost drum tâlhăresc numit pe vremuri „victoria socialismului”. Prin cenușiul de beton al pustiului, zidul de cărămidă roșie al Antimului te farmecă și te cheamă: „Veniți, luați mâncați Acesta este Trupul și Sângele Meu…”
Istoricul mănăstirii
„… în ziua pomenirii sfintei Agata, prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica.”
5 februarie 1713. Praznicul Sfintei Agata. Mitropolitul Antim Ivireanul hotărește să clădească o mănăstire, pe locul unde se găsea o veche biserică de lemn cu hramul sfântului Nicolae. Hotărârea nu a fost ceva întâmplător. Mitropolitul Antim scrie: „An de an să se îmbrace o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, și să i se dea 230 de bani, pentru căci în ziua pomenirii Sfintei Agata, prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica”. La temelia mănăstirii mitropolitul pune toată averea sa, precum și darurile primite de la creștinii din București și din alte orașe. Astfel, „în mahalaua popii lui Ivașco”, la 200 de metri spre apus de dealul Mitropoliei, se ridică mănăstirea ce poartă hramul „Tuturor Sfinților” și care se sfințește în anul 1715. Mănăstirea s-a ridicat chiar după planurile de execuție ale ctitorului ei, mitropolitul Antim, două dintre aceste planuri păstrându-se până astăzi. După moartea martirică a mitropolitului, în 1717, mănăstire intră pe mâna grecilor fanarioți, care vând o mare parte din bunurile ei. De-abia în 1797 Vodă Ipsilanti o salvează de la degradare și înființează o școală în incinta acesteia. Apoi mănăstirea intră sub grija episcopului Ilarion al Argeșului, susținătorul mișcării lui Tudor Vladimirescu. Între 1860 – 1863 are loc o primă restaurare a întregii mănăstiri, iar o sută de ani mai târziu, 1964 – 1966, are loc a doua restaurare, prin grija patriarhului Justinian.
Biserica sfântului
Este singura biserică din secolul al XVIII-lea cu planul în formă treflată. E ridicată în stilul clasic brâncovenesc, cu ușoare influențe baroce. Are 30 de metri lungime și 10 metri lățime. Naosul amintește de vechi biserici sârbești, cu cele două ferestre la fiecare absidă. Pronaosul are o formă pătrată. Ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră. Capitelurile și piedestalurile coloanelor sunt ornamentate cu motive florale. Sculpturile din piatră ale tâmplei, ancadramentelor și ale picioarelor coloanei au fost executate după schițele mitropolitului Antim. De asemenea și pictura din biserică și cea din paraclis au fost gândite de mitropolitul-cti¬tor, care a și pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul. Mai mult ca sigur de sfântul Antim sunt pictate și cele două icoane mari laterale, din naos: icoana Tuturor Sfinților și icoana celor patru sfinți (Alexie, Nicolae, Antim și Agata).
14 septembrie 2002. Mănăstirea Antim. București. În biserică, părinții slujesc Liturghia. E sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Odată cu rugăciunile liturghiei, de undeva, dintr-o chilie în care se retrăsese în ultimii ani de viață, părintele Sofian Boghiu, duhovnicul bucureștenilor și starețul mânăstirii, își începea urcarea la cer. La fel de discretă pe cât îi fusese și viața, această ultimă pagina din drumul său de 89 de ani prin lume avea să se scrie doar în prezența câtorva ucenici foarte apropiați.
Născut în anul 1913 în Basarabia în satul Cuconeștii Vechi, Serghie Boghiu a intrat în mănăstirea Rughi Soroca din anul 1927. A urmat apoi Școala de Cântăreți de la Mănăstirea Dobrușa și apoi Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica. A absolvit la București Facultatea de Teologie și cea de Belle Arte. Destinul său spiritual avea să rămână definitiv legat de București prin ocuparea Basarabiei de trupele sovietice și înstrăinarea ei definitivă de România. Până la sfârșitul vieții îi corecta pe cei care vorbeau de Republica Moldova spunând că nu există Republica Moldova, există România, Basarabia e în România…
Era durerea unui om care luptase contra comunismului la fel de discret precum trăise. Spun că luptase nu pentru că se implicase în mișcări care să dorească răsturnarea regimului. Cu toate că puterea comunistă de la București asta i-a pus în cârcă atunci când l-a arestat în iunie 1958. Nu știu ca în timpul procesului să fi luat atitudine, să fi demascat mascarada judiciară care i se înscenase lui și prietenilor lui. A socotit firesc să meargă în închisoare și să îl trăiască acolo pe Hristos. Peste ani avea să spună: „Ne-au luat, pe mine și pe alți câțiva prieteni și ne-au dus în câteva locuri în care… ne-au păzit. Până la urmă a fost bine și acolo. Ne rugam, săvârșeam uneori Sfânta Liturghie, era ca la mănăstire.” Atât. Deși i am luat interviuri în repetate rânduri, nu am reușit vreodată să îl fac să vorbească despre condițiile grele de detenție, despre torturi sau despre cruzimea gardienilor. Nu numai că îi iertase pe toți, dar nici măcar nu îi osândea pentru ceea ce făcuseră. Se uita întotdeauna senin peste trecut, și vorbea cu drag de întâlnirile Rugului Aprins care îl duseseră în pușcărie. Pe el și pe părinții Daniil Tudor, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Adrian Făgețeanu, Dumitru Stăniloae, împreună cu poetul Vasile Voiculescu, Profesorul Alexandru Mironescu și alții. Cu toții fuseseră vinovați că se întâlneau, monahi și intelectuali la Mănăstirea Antim din București pentru rugăciune și discuții. Dar cum vor¬beau despre Dumnezeu… erau incomozi. La fel ca și duhovnicul lor, Părintele Ivan Kulîghin, care a sfârșit în temnițele ¬rusești.
După eliberarea din iulie 1964, părintele Sofian s-a întors și a rămas la Mănăstirea Antim din București. A pictat. Pe lemn, pe ziduri.
Mănăstirile Deir El Harf din Liban, Dealu, Agapia Veche… amintesc de pictorul de biserici. Despre oamenii pe care i-a pictat poate spune doar Dumnezeu și cei în care a reîntregit chipul Lui. De vor fi mulți sau puțini, nu este atât de important. Important este să medităm la exemplul vieții lui discrete, scursă aproape sfios, și să încercăm să îl urmăm. Asta pentru că, obișnuia adeseori să spună: „Dacă vom fi smeriți și ¬blânzi, vom afla odihna sufletelor noastre, căci așa ne-a învățat Mântuitorul”.
Rugul Aprins
La finele anului 1945 la Antim ia naștere mișcarea „Rugul Aprins”, axată pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii inimii. Sufletul acestei mișcări este părintele Daniil (Sandu) Tudor, însă părintele spiritual, Bătrânul, este un călugăr rus, Ivan Kulîghin, venit de la Mănăstirea Optina, fugit din calea prigoanei comuniste, un monah care gustase din taina rugăciunii neîncetate. În sălile mari al palatului sinodal, devenite neîncăpătoare, aveau loc conferințe și dialoguri la care participau preoți, călugări, studenți, intelec¬tuali, profesori universi¬tari sau simpli credincioși. Temele se întâlneau în același punct al rugăciunii lui Iisus, al comuniunii cu Duhul Sfânt. Autoritățile comuniste nu au permis, însă, existența unei astfel de lucrări. În 1949 are loc procesul „Rugului Aprins” în care sunt condamnați la ani grei de închisoare susținătorii mișcării: pă¬rinții Daniil Tudor, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, Felix Dubneac, Sofian Boghiu, poeții Vasile Voiculescu și Paul Sterian, compozitorul Paul Con¬stantinescu, profesorul Ale¬xandru Mironescu.
(sursa: www.revistalumeacredintei.ro)
