În cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când administrația Sucevei a început să se preocupe – în paralel cu procesul de urbanizare și de extindere a orașului – de amenajarea și întreținerea străzilor, s-au configurat și primele măsuri cu privire la circulația și transportul public în urbe.
Piața Birjarilor
Dacă celor nouă sacagii, care aduceau apă în oraș, Primăria le-a interzis, din anul 1857, staționarea în apropierea Șipotului (motivat fiind și de pericolul de surpare a terenului în zonă) ulterior s-a interzis și birjarilor din Suceava să mai staționeze pe Strada Mare, în fața Hotelului Langer, fiindu-le mai întâi stabilit un loc în apropierea bisericii catolice Sf. Nepomuk, iar mai apoi amenajându-se un loc special numit Fiaker Platz (Piața Birjarilor).
Birjele staționau de la primele ore ale dimineții și până noaptea târziu, când erau luminate cu lămpi (felinare) laterale, în mica piață din preajma Curții Domnești a Sucevei.
Birjele ședeau aliniate la stradă, iar birjarii puteau fi găsiți de clienții lor, mai ales când era vremea rea, într-un gang îngust care mărginea zidul uneia din crâșmele din apropiere.
Birjarii își așteptau clienții cocoțați pe capra trăsurii
Dacă la Cernăuți birjarii erau în majoritate muscali, la Suceava birjăria era o profesie practicată cu precădere de evrei, fiind o afacere de familie care se transmitea din tată în fiu.
Birjarii evrei, cu perciuni și pălării negre, își așteptau clienții cocoțați pe capra trăsurii.
Printre practicanții acestei profesiuni în târgul Sucevei figurau, la finele primului deceniu al sec. al XX-lea, și doi români.
Fiecare birjar care se respecta avea câte două trăsuri, una obișnuită, de corvoadă zilnică, și alta mai elegantă, folosită pentru ocazii și pentru zile de sărbătoare.
Iarna, roțile erau demontate, iar birjele erau așezate pe sanie.
Birja cu burduf din pânză smolită
Birja, cu un cal sau cu doi, avea roți suple și bine unse, iar clienții – care stăteau pe bancheta plușată sau îmbrăcată în piele (pe care încăpeau alături două sau chiar trei persoane) – erau protejați, pe vreme de arșiță sau de ploaie, cu o copertină mobilă, un burduf confecționat din pânză smolită sau cauciucată.
Pentru zilele de sărbătoare caii erau bine periați, lustruiți, înhămați cu hamuri noi cu bumbi strălucitori de alamă, iar la urechi aveau canafi stufoși din lână roșie.
Caii erau hrăniți cu ovăz dintr-un sac legat în jurul gâtului, iar pentru a-și potoli setea, în drumurile pe care le făceau, trăgeau la câte unul din șipotele de la marginea urbei, unde erau amenajate jgheaburi pentru adăpat.
Fierăria lui Manolovici și potcovăria lui Faur Țiganul
O situație a Sucevei interbelice menționează existența a 5 ateliere în care se construiau și se reparau căruțe și trăsuri pentru transport de persoane.
Printre evreii Meyer, Moritz, Drappl sau Bernstein mai era, înainte de cel de-al doilea război mondial, un singur birjar român, GheorghePăltinaș, poreclit în urbe Colac.
De câte ori era nevoie, caii erau potcoviți fie la fierăria lui Manolovici, sau la potcovăria lui Faur Țiganul, acolo unde se făceau și mici reparații trăsurilor, se schimbau roțile și se înlocuiau arcurile rupte.
Vechea fierărie a lui Manolovici, șubredă și părăginită, cu intrările ferecate și ochiurile ferestrelor acoperite cu scânduri bătute în cuie, mai rezista încă, într-o rână, la începutul anilor ’60.
*
Birjele și-au îndeplinit rolul de mijloc de transport public în Suceava și după apariția automobilelor și au continuat să-și ducă clienții însoțind uneori singurul autobuz cu 19 locuri, care circula – începând cu anul 1949 – făcând curse regulate pe traseul de 5 km din centrul orașului la Gara Ițcani.
Ultima birjă, cea a lui Bernstein, mai putea fi văzută încă la începutul anilor ’60 pe străzile Sucevei.
Pe strada pavată cu calaburi de granit
Principalele mijloace de transport în Suceava în perioada interbelică au rămas tot căruțele și birjele.
Potrivit unei statistici din anul 1926, orașul Suceava avea 88 de străzi însumând peste 100 de km.
Prima arteră de circulație pavată cu calaburi de granit (procurați de la Societatea anonimă „Calea” din Brăila) a fost str. Regele Ferdinand (astăzi Ștefan cel Mare), pentru pavarea căreia Primăria a alocat suma de 500.000 lei.
În anul 1922 erau în evidență un număr de 58 de căruțe cu osie din lemn, 120 de căruțe cu osie de fier și 46 de trăsuri cu arcuri, din care 37 erau cu doi cai.
