Mama și biserica de acasă

Cei mai mulți dintre noi suntem astăzi în Biserică pentru că am regăsit în ea brațele iubirii materne, care ne-a dat viață. Această iubire este creditată fără argumente. Este pur și simplu iubirea care te odihnește. Cândva, în copilărie, cea mai tristă zi a vieții mele a fost aceea în care, întors de la școală, mama nu era acasă să mă întâmpine. De curând, am auzit o expresie a unui copil care spunea așa: „Mama, când tu ești bine, noi toți din casă suntem bine!“. Combinând cele două experiențe, ajungem la concluzia că tot ceea ce știm despre bucurie și bunătate am învățat din brațele mamei. Este vorba despre normalitatea, simplitatea, curajul, speranța, iubirea, nădejdea și toată salba de trăiri pe care le-am cunoscut, pentru întâia oară, în contactul direct cu mama. Cu priceperea ei – câtă este, dar de o putere debordantă – și mai ales cu dragostea ei, mult mai cuprinzătoare decât priceperea multora, fiecare mamă poartă în codul ei genetic un bun-simț al iubirii dezinteresate și totale, care educă dincolo de cărți și însănătoșează întreaga coloană vertebrală a ființei. Când pășesc în Biserică, ca mulți alții, am sentimentul că ajung acasă. Un acasă neostentativ, odihnitor și binefăcător sufletului. Este casa prelungită dincolo de hotarele familiei și ale satului în care m-am născut. Este mama, care mă întâmpină negreșit, în alt mod, asigurându-mă de o prezență continuă, prin care mă autentific ca persoană. În acest fel, orice mesaj al Bisericii a căpătat garanția iubirii materne, a iubirii care hrănește, crește, vindecă și îndestulează. Motiv pentru care orice neînțeles, orice lucru care mă depășește în Biserică are din partea mea alăturat iubirea mamei și, pe undeva, acel paradox, deși rămâne neînțeles mă liniștește, având eu încrederea că-i neînșelător și nedezamăgitor, precum iubirea mamei. Iar dacă asperitățile timpului m-au condus uneori la stări conflictuale, apărute chiar în grădina Bisericii, ele nu au fost și nu sunt altceva decât reflexul nevoii mele de autentic izbucnit pe fondul unei acute stări de amorțeală ce sta să se ivească. Sfântul Ciprian al Cartaginei, în secolul al III-lea, definea aceeași realitate astfel: „Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cel ce nu are Biserica de mamă“. Ceea ce arată că înadins Dumnezeu a așezat în firea mamei delicatețea iubirii Sale pentru ca evidența adevărului Său să fie gustată de la sânul mamei, prin ochii și brațele ei. Astfel, înaltele taine dumnezeiești devin prin mamă cu totul accesibile staturii noastre omenești. De altfel, Dumnezeu însuși S-a făcut cu totul al nostru, atunci când rămânând ceea ce era – Fiul Tatălui născut mai înainte de veci – se face ceea ce nu era – fiu al omului născut din Maică-Fecioară – și a gustat din laptele mamei sale dulceața omenității noastre, după cum noi gustăm de la mamele noastre dulceața harului iubirii Sale. Făcând experiența omenească a înaltei iubiri dumnezeiești prin dragostea Mamei Sale, Hristos și-a făcut din brațele ei tronul cel mai înalt, pe care stă ca Dumnezeu înomenit și din care nu vrea să coboare vreodată. Iubirea de mamă este Biserica de acasă. În această iubire regăsim maximul de iubire dumnezeiască, care ne însoțește toată viața și care, prin succesive nașteri calitative, ne cerne ființa de pleava nefolositoare pentru a ne preda curați vieții nesfârșite. Bunul Dumnezeu nu și-a găsit un corespondent mai potrivit în lume care să-i exprime intensitatea iubirii decât mama. Și parcă și-a declinat în ea cele mai fine și cele mai gingașe valențe ale harului, de vreme ce e singura iubire pe care nimeni dintre noi nu dorește (și nici nu poate) să o conteste. Iubirea lui Dumnezeu ne înalță, ne îndumnezeiește, îl face pe om asemenea cu Dumnezeu, numai pentru că iubirea de mamă a fost singura iubire care a putut să-l facă pe Dumnezeu adevărat, Om adevărat.
(Gheorghe BUTUC)