Mama natură

În curte au înflorit solii toamnei: crinii de baltă (așa s-or fi chemând?) își ițesc imaculatele trompete albe. Începe dansul frunzelor ruginite. Un trandafir restanțier mai cutează să rotunjească doi boboci pirpirii, una-două dintre mușcate insistă să-și păstreze floarea, în rest, un general „pe loc repaus” prevestind somnul iernatic. Deocamdată, toamnă gri! Sus, la mansardă, noaptea mă asurzește pur și simplu… un greier. S-a aciuat printre frunzele plantei cățărătoare („floare de ceară” s-o numi?) și țârâie sâcâitor, adevărată mitralieră. Îl caut amănunțit cu lanterna: de negăsit. Când m-apropii tace, după care o ia vitejește din nou. Las ferestrele deschise până noaptea târziu, doar-doar i-o veni iubita, ori s-o duce el s-o caute. Nici una, nici alta. Altă soluție neexistând întru protejarea somnului, pulverizez cu Aroxol. Țârâitul percutant se curmă. Dimineața, găsesc amărâtul greier căzut mustrător, cu piciorușele în sus, chiar pe biroul la care scriu. Ce vină o fi avut? Cânta și el…
*
Într-o carte a amicului N.D.F. aflu relatarea unei scene de vânătoare la care participa, pe lângă Scroviștea, și I.G. Maurer. Se aud hăuiturile gonașilor, vin mistreții. Ciurda are în frunte doi vieri ce „bat” peste suta de kilograme. Maurer trage, primul mistreț cade, ciurda se risipește, dar cel de al doilea, parcă hipnotizat, nu se mișcă din preajma doborâtului. „Nu mai trageți!” – strigă Maurer. Pădurarii prind cu plasa animalul rămas stană de piatră. Era… orb. La cine știe ce veche vânătoare, amândoi ochii i-au fost străpunși de alicele „trei la fund” și i-au rămas numai găvanele cicatrizate. Restul vieții și-a petrecut-o ținându-se după mirosul vierului împușcat. Când călăuza a căzut, a încremenit și el, incapabil să mai cuteze un pas. Posibile analogii cu destine din viața politică, nu numaidecât românească.
*
Hălăduind pe coclauri în miezul verii, undeva, în coasta lacului Popricani (în căutarea florilor de câmp) am intrat într-un nesfârșit lan de floarea-soarelui. Grindina a făcut prăpăd în jur, din porumbiște au rămas doar niște tije descărnate și diforme, dar „răsărita”, mai zdravănă și mai împlinită la ceasul furtunii, parcă nici n-a simțit ploaia cu piatră. E-aproape cât un stat de om; cu tipsiile galbene și sănătoase întoarse către soare, parcă ar da, solemn, onorul astrului zilei, urmărindu-i clipă de clipă alunecarea pe boltă. Numai că descopăr – surpriză! – într-o margine a lanului o răsărită la fel de zdravănă întoarsă… invers. O cercetez pe toate părțile, poate-i cumva lovită, rănită, de-a rămas înțepenită sfidător într-un inexplicabil stânga-mprejur. Nu, e la fel de bine împlinită ca toate suratele din lan. O fi având cine știe ce hibă ascunsă, care nu-i mai îngăduie rotirea diurnă? Tot nu: revenind spre seară o aflu și pe ea întoarsă, dar tot cu spatele la soare. Exact aceeași mișcare a suratelor o face… invers! Poate botaniștii ori agronomii ar găsi vreo explicație – la nevoie, îi conduc la „locul faptei”, deși cred că minunăția au doborât-o de-acum fălcile combinei. Nefiind calificat într-ale câmpului, nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că floarea ciudată cu pricina pur și simplu s-a săturat să facă obligatoriul „drepți!” în fața soarelui. Ori e-n pragul saltului darwinist: resimte apăsarea energetică a cine știe cărei găuri negre din galaxie și o consideră mai demnă de omagiere decât banalul astru strămoșesc, drept pentru care îi întoarce fața cu supușenie premonitorie. Or fi existând și-n regnul vegetal indivizi cu vână și destin contestatar dornici să răstoarne rostul firii! Și cel mai lung drum începe cu un prim pas!