Parcă o văd cu ochii minții,
Când în brațe mă ținea
Și-mi spunea de-ale credinței,
Draga mea, mămuca mea…
Ar trebui s-o iubesc mai mult
Și să o pomenesc mereu,
Și pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.
Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.
Parcă o văd cum mă-nvăța
Să fiu cuminte, să învăț carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că școala era departe.
Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băț,
Ci să mă ia cu binișorul
Că mai bine o să învăț.
Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Și în banca întâi m-a pus.
Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.
Și de frică și de rușine
îmi puneam mâna la gură,
Că toți copiii râdeau de mine
Și așa mă puneam pe-nvățătură.
Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăța,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.
Nu-i vorbă, era lume puțină
Și nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băț făcea răfuială.
Numai notarul, secretarul
Era puțin mai învățat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.
Și dacă vreți ca să vă spun,
Poate unii știți mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste și rușine.
De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Și așa îl purta prin sat.
Era cinstea la înălțime
Că și copiii „bună ziua” dădeau,
Iar când erau în mulțime
Bătrânețile se cinsteau.
Rușine la culme era,
Mai ales fetele erau rușinoase,
Că dacă ele greșeau,
Nu ieșeau un an din case.
Așa draga mămăică
Mă-nvăța frumos pe mine:
„Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe rușine!”
Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Și o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.
Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Și tot milă de mine să ai.
(scrisă de Părintele Paisie în 1966, în a doua săptămână din Postul Mare)
