Mamă, ce revenire!

Acum vreo 20 de ani, când a început Eurosport să transmită snooker, primul jucător de care m-am îndrăgostit a fost scoțianul Alan McManus. Avea un joc absolut încâlcit, pe deplin atipic, împrăștiind încă de la început bilele pe toată masa, încât adversarul, indiferent cum s-ar fi numit, rămânea năucit. Între timp, Alan s-a pierdut, dispărând complet din peisajul snooker-ului. După McManus, m-am mai îndrăgostit succesiv, din motive greu de explicat, mai întâi de „Kendo” (adică de Ken Doherty), apoi de Steve Davies, desigur de Ronnie O’Sullivan, de Jimmy White (prieten bun cu Ronnie Wood – pe ăsta nu-l căutați în tabelele cu jucători, ci pe scenă, de regulă în dreapta lui Mick Jagger!), dar și de maltezul Tony Drago. În ultimii ani sunt topit după ăsta micu’, Judd Trump, dar îmi place și de ăsta, și mai micu’ Luca Brecel. Nu m-am dat în vânt după Steven Hendry niciodată, deși îl apreciez fără rezerve. Cât despre John Higgins, porcul care a pus botu’ la șpagă (de fapt, nadă întinsă de ziariștii de la Daily Mail, exact cum i-au întins-o și altui prost, dar din alt film, Adrian Severin!) nici să n-aud! Ei bine, mă bucur ori de câte ori vreunul din favoriții mei face câte o ispravă. Săptămâna asta se desfășoară Welsh Open, turneu din cele „grele”. Spre bucuria, mirarea, ba chiar și uluirea mea, „moșnegii” McManus și „Kendo” cam fac legea: au ajuns deja amândoi în „sferturi” (adică între primii 8 din 128!) și sper să nu se oprească. Iar dacă în finală ajunge vreunul din ei cu Judd, am să țin cu moșneagul. Alaltăieri, între orele 21 și 23.50, am văzut ceva de vis: Joe Perry l-a condus pe McManus cu 3-0. Îi mai trebuia un singur joc (se câștigă cu 4 din 7)… și unde mi se puse Alan la încâlcit bilele ca-n ținerețe, de vedeai cum îi crapă capul lui Perry. Final? 4-3 pentru Alan! Uluitor, genial. Cam între aceleași ore, 22 + 6 împiedicați luau câte un gol pe repriză, în total patru. Dacă-mi pare rău de ceva, e că m-am uitat în paralel, pe un televizor la snooker, pe ălălalt la împiedicați.