Maimuțele

Către sfârșitul acestei ierni nesfârșite, am decis să-mi las mașina în garaj (prea trudnice, troienite și mereu inaccesibile parcările!) și să folosesc tramvaiul, că tot am legitimație de bătrân transportat gratis, pe spezele primăriei. Stația din care urc este-n dreptul unui școli și, nimerindu-mă la ceasul terminării cursurilor, am făcut vrând-nevrând o baie de mulțime tânără și (credeam) exuberantă, într-un vagon plin de elevi. Veți crede că era hărmălaie și dezordine și vociferări; dimpotrivă: liniște de catedrală (ca să nu spun de librărie), toate capetele pasagerilor fiind aplecate către telefonul mobil, ca-ntr-o pioasă reculegere și închinare la sfinte moaște.
Ceea ce mi-a amintit de un desen al italianului Roberto Mangosi, pus recent în circulație pe internet. Pornește de la prea cunoscuta imagine a celor trei maimuțe, Iwazaru, Kikazaru și Mizaru, care, de pe peretele unui templu japonez de la 1636, continuă să predea omenirii lecția lui Confucius: prima își acoperă ochii, să nu vadă răul din jur, a doua, urechile, să n-audă, și a treia gura, să tacă. Desenatorul italian adaugă o a patra maimuță, deocamdată fără nume, care, în aceeași extatică postură, se holbează la telefonul mobil. Cam asta ar fi regula de aur a dăinuirii în realitățile secolului XXI – să nu vezi, să n-auzi și să taci, mutându-ți trăirile pe internet.
Nu știu cum au viețuit românii atâta amar de veacuri fără telefon mobil; trebuie să-i recunosc și utilitatea, dar și abuzul utilizării, mai ales că dintr-un nevinovat mijloc de comunicare devine, în unele situații, curat instrument de tortură. Nu demult, am urmărit o premieră la un teatru pentru copii. Nu știu ce mutații ciudate s-au petrecut în lumea școlii românești, dar după răstimpul în care n-am mai ținut legătura cu scena pentru copii am descoperit un cu totul alt public. Nepregătit pentru teatru, neinteresat de ceea ce se petrece în scenă, vulgar până la bădărănie. Nu generalizez, s-ar putea să fie vorba despre o nefericită organizare de spectacole și de un public nereprezentativ; țin, totuși, să precizez că nu era vorba despre elevi aduși din cine știe ce fund sălbătăcit al județului, ci din școli ieșene cu pretenții. Reprezentația era doldora de elemente spectaculoase, trucaje ingenioase, proiecții cinematografice, manevre tehnice de efect – adică, tot tacâmul apt să țină permanent spectatorul în tensiune, purtându-l din surpriză în surpriză. Dar, de necrezut, parcă se derula pe programul 1, în vreme ce sala era pe programul 22.
Primul gong și scăderea luminii au fost întâmpinate cu un cor de urlete și fluierături de-ți spărgeau urechile. Hărmălaia de stadion rapidist nu s-a potolit nici când actorii au încercat să-și rostească replicile. A fost nevoie de repetate și insistente intervenții ale profesoarelor care și-au asumat, de voie, de nevoie, rolul de poliție a sălii. În fine, acutele s-au mai potolit, rămânând însă, pe tot parcursul reprezentației, un murmur ce aproape acoperea vocile interpreților. Cum se reducea lumina, cum se aprindeau și începeau să danseze zecile de ecrane albăstrii ale telefoanelor mobile, iar din mini-lanterne focalizate se aplicau benghiuri roșii pe nasul actorilor. Circulau din mână în mână pungi foșnitoare cu pufuleți și covrigei (au luat modelul, probabil, din sălile de cinema…) și ronțăiala generală era însoțită de cele mai diverse comentarii și chicote. Apoi, copiii au început să-și dea telefoane între ei, de sunau câte cinci odată – prilej pentru așa-zișii spectatori să iasă din sală (chipurile, spre a menaja reprezentația!), pentru asta deranjând câte un întreg rând de scaune.
Actorii își dădeau duhul pe scândura scenei – ei, și ce? O singură disponibilitate funcționa din plin: priza la eventuale replici de haz. Care nu erau presărate cu umor beteag gen „Vacanța mare”, ci funcționau cu o anume subtilitate, pe care nimeni n-avea chef s-o identifice. Ca să nu mai vorbim despre eventualitatea accesului la ideatica profundă a textului unui autor „atras de partea întunecată a științei, de aspectele morale care trebuiesc puse în discuție ori de câte ori omul se decide să modifice natura în favoarea sa”. Aș! La ce bun? Canci!
Repet: nu erau copii aduși din cine știe ce cătun amărât, ci, pasămite, din școli reprezentative ale orașului luminii moldave, Iași!