Maiestatea Sa Tăntălăul cel Mare

Sezonul cireșelor la urechi (și-n castron) mi-a reamintit o pățanie istorică, aproape neștiută, regizată involuntar de un… rege. Nu de un rege al cinematografului, nici de un rege al asfaltului, ci de un rege rege. Din ăla despre care se zice că e străbătut de un sânge de culoare albastră ca cerneala.
E vorba de Frederic cel Mare al Prusiei, care a domnit între anii 1740 și 1786. Cam multe mandate, reiese la o privire și o socoteală de ansamblu, mai ales că acest monarh era unul deosebit de încuiat. Nu i-am aprofundat cazul, dar presupun că portul coroanei de aur și nestemate îi apăsa niște centri ai creierului, care se blocau și-i afectau judecata. Sau poate că era pur și simplu tăntălău din naștere, ceea ce și regilor li se mai întâmplă.
Exemplificare? La un moment dat, din capul lui încoronat a pornit un decret, căci capetele încoronate cam cu asta se ocupă, cu decretele. Dar acesta era un decret special. Un decret de condamnare la moarte.
– Hai, domnule, nu ne mai fierbe și zi-ne clar cine era cel condamnat la eșafod și pentru ce crimă! Mai lasă-ne cu suspansul!– sunteți gata să-mi strigați, pe bună dreptate.
Bine, scuze, vă spun îndată. Decretul în chestie condamna la moarte nu o ființă, nici două, ci milioane de ființe nevinovate. Căci Frederic Încuiatul cel Mare a ordonat să fie ucise vrăbiile din regat, vinovate de crima de a mânca cireșele de pe crăci.
A urmat un măcel cum rar s-a văzut. Rezultatul s-a văzut, căci în doi ani vrăbiile au dispărut. Nici pliscul nu li se mai auzea. Bravo, Maiestate, ești tare, au gândit supușii cu un respect venit din frică!
Numai că, în paralel, au dispărut și livezile de cireși, pustiite de cumetrele omizi. În lipsa vrăbiilor care le triau, aceste vietăți hulpave s-au trezit într-un paradis, la care nici nu îndrăzniseră să viseze.
În fața unui cataclism ecologic, Maiestatea Sa Tăntălăul s-a văzut nevoit să importe vrăbii din străinătate. Nu știu de unde, nici cu cât o fi luat bucata, că nu le pot ști chiar pe toate.
Atât pentru astăzi!