Au trecut și dârdorile alegerilor bucureștene, putem încerca să ne mai gândim și la altceva decât la voturi, sondaje, predicții și capcane electorale. Iată un subiect uitat: maidanul. A bate maidanul, spune Dicționarul, înseamnă „a pierde vremea, a hoinări, a vagabonda”. „A ieși la maidan” poartă conotații și mai neplăcute: „a te face cunoscut în lumea interlopă”. Incomode sunt și categorisirile gen „educație de maidan”, ori „purtare de maidan”. De unde se vede că, răsădit în română, turcescul meydan și-a păstrat mai degrabă sensul peiorativ – deși-i posibilă și o alunecare semantică proprie numai limbii noastre, care, repede și definitiv, l-a împerecheat pe meydan cu haymana. Nu întâmplător, în „Dicționarul de rime” al lui Topârceanu, maidan rimează cu… golan.
Numai că acolo, pe hulitul maidan, și-au început carierele mirobolante cei mai mari fotbaliști ai lumii. La noi, Dobrin a driblat întâiași dată pe toloaca piteșteană, Gh. Constantin, pe postata virană din Obor, Balaci, pe un tăpșan oltean. L-ați fi văzut pe „Gâscan” ieșit din spuma odorizată și decontaminată a unui centru de juniori riguros organizat? În astfel de arii protejate, vegheate pedagogic și păstorite metodologic, se desăvârșesc deprinderi existente, nu se creează, în eprubetă, fotbaliști. Puștiul trebuie să simtă adevăratul gust al mingii în absența oricăror constrângeri, cât de bine intenționate. Pe vremuri, soluția s-a impus de la sine: maidanul.
În copilărie, am jucat fotbal, cu mingea de cârpă, pe maidanele de lângă apa Sucevei, pe tăpșanele de la Zamca ori pe toloacele Ițcanilor. Mai târziu, când, ajuns la Iași, terminasem facultatea, lucram la Radio, apoi la „Cronica” și la „Junimea”, să zicem că făceam parte dintre cetățenii serioși și onorabili ai urbei – dar la maidan, tot n-am renunțat! După ce am rămas fără ultimul din zona Copoului (unde s-a construit hotelul pentru studenți străini „Gaudeamus”), ne-am mutat departe, peste calea ferată, prin pustietățile (de atunci) din marginea Bahluiului. Veneam cu „echipamentul” de acasă – parcă-l văd pe universitarul Al. Adriescu, abia întors din Franța, cum își scotea tacticos din mapa simandicoasă perechea de ciorapi de iarnă ce ținea locul ghetelor de fotbal – se pare că nu numai tinerețea ne scotea imperios dintre membranele de beton al blocurilor, ci și, fiind mai toți veniți de la țară, căutarea instinctivă a ierbii verzi de-acasă. Probabil că hiper-esteții din lumea sportului universitar sunt de părere că miuța de toloacă ține de copilăria fotbalului, că reprezintă un moment revolut, pe undeva jenant, și că viitorul fenomenului îl asigură organizarea școlărească și înscrierea obedientă într-un program-cadru menit să producă non-stop tinere talente cât mai repede utilizabile (citiți: vandabile).
Așa s-a crezut și când s-a înființat „Școala de Literatură” ce trebuia să asigure, în anii `50, necesarul de scriitori pe cap de locuitor. Sadoveanu a avut atunci curajul să spună că de aici vor ieși scriitori doar cei care au intrat scriitori. La fel stau lucrurile și cu centrele de copii, câte și pe unde or mai fi: ies de acolo fotbaliști doar cei care posedă gena de fotbaliști. Azi, puștiul bucșit de engleză, pian, algebră, compuetereală, vitamine și bunătățuri ar trebui să-și ia rucsacul cu echipament, să se urce într-un tramvai (ori în mașina babacului) și să ajungă la fix în fața intrării terenului în care-i programat antrenamentul. Antrenamentul, nu joaca, destinderea, copilărirea. Ceea ce mă face să cred că o mulțime de foști viitori fotbaliști au trecut pe lângă remarcabile cariere în fotbalul autohton tocmai din pricina dispariției maidanului din orice cotlon urban.
Primul semnal a fost dat imediat după 1945, când s-a declarat război general maidanelor și, cântând cu veselie A mai înflorit o grădiniță-n București!, plantam trei lalele și-o zarnacadea pe „aleea fruntașilor”, spre a putea boteza maidanul parc și troscotul, gazon. Se mai ascundeau astfel, cât de cât, rănile războiului. Cum n-aveam puteri să reconstruim imediat zonele dărâmate, iar maidanul bordat de ruine rânjea deplorabil, am presărat cu floricele și inscripții „nu călcați iarba” mai toate știrbiturile târgurilor. Le-a venit și noilor „grădinițe” vremea, mai întâi odată cu sistematizarea rectilinie, și apoi, definitiv și iremediabil, când a început furia constructivă post-revoluționară de blocuri – acum și mai deplin desăvârșită. Am scăpat de maidane, uitând complet că micro-climatul performanței sportive în fotbal a fost mereu condiționat de existența neînsemnatelor petice de colb și verdeață. Bun, și ce-i de făcut? Dărâmăm blocurile, demolăm vilele și reînviem maidanele? Ei, ba nu! Mai simplă, mai ieftină, mai productivă și mai eficientă mi se pare soluția re-amenajării câtorva dintre terenurile „de joacă” (deci, nu toate – unele) pline de ciudate îngrămădiri de cuburi, paralelipipede, scrâncioburi și tobogane numite „locuri de joacă” în care rar vezi copii tentați de „mobilierul sportiv urban” ofertat de primărie. Lăsat liber sportului cu mingea, locul cu pricina ar produce mult mai multă bucurie și sănătate decât alambicatele construcții colorate monotone și ciudate! Decât atâta aparatură prea puțin folosită, mai bine ici-acolo lăsăm locul gol, în așteptarea fotbaliștilor cu ghiozdane, care nu vor întârzia să ocupe suveran postata oferită. Și dacă pot deranja anumite sechele de ordin psiho-lingvistic, putem numi amenajările „mini-terenuri”. Nici într-un caz, Doamne ferește, maidane!
