Se vede în viața Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preaînțeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol și pe mulți dreptcredincioși a muncit împăratul cel urâtor de Hristos, cu multe feluri de munci. Deci, înștiințându-se de aceasta, Ioan Damaschin, pe care îl avea împăratul saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori și le trimitea în Constantinopol dreptcredincioșilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toți care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici și fără de Dumnezeu și de Împărăția lui Hristos străini. Auzind împăratul despre aceasta, a cerut să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i dacă poate cineva dintre dânșii ca să imite chipul scrisorii.
Deci s-a aflat un om foarte iscusit în scrierea frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de asemănătoare încât nici Ioan nu va mai cunoaște-o pe cea scrisă de el. Acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca și cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate, întru mulți ani să trăiești, închinăciunea cea cuviincioasă împărăției tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc, și îți arăt ca să știi că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulți ostași ai agarenilor, fiind plecați la război. Și dacă vei trimite puțină oaste, cu înlesnire o iei, și îți voi ajuta și eu, pe cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată cetatea”.
Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut și altă scrisoare cu mâna lui către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea: „Preaiubite și de preabun neam, voievoade al cetății Damascului, bucură-te! Știi că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat și lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă și mă chemă și pe mine la aceasta, și îmi trimite scrisori de multe ori ca să vin asupra ta cu război. Iar pentru încredințarea ta îți trimit una din scrisori, pentru ca să cunoști adevărata prietenie pe care o am eu către tine, și vicleșugul, și răul nărav al aceluia care a scris-o”.
Aceste două scrisori le-a trimis printr-un un serv al său, cel cu numele Leu, dar care avea socotință de șarpe, la cel viclean și barbar, care, văzându-le, s-a mâniat și, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înțelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul, fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovățirea lui Ioan, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, și în loc să se vopsească cu cerneală, ca mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, și după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toți oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului ca să-i dea mâna să o îngroape, ca să-i mai ușureze durerea lui, iar acela a primit, și i-a dat-o.
Ioan, luând-o pe dânsa și intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu fața în jos înaintea Sfintei Icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi și cu credință: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieștile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoști bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă, dar, înainte, ca o grabnică ce ești, și-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui Înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea ta; așa și acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, ca să poată scrie dulci și întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ție, Născătoare de Dumnezeu, și Celui Ce S-a născut din tine, și, totodată, ajutătoare să se facă dreptei credințe”.
Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit și a văzut icoana Pururea Fecioarei care îi zise lui cu privire blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta. și să nu-ți pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa «trestie a scriitorului» degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie acum”. Deci, deșteptându-se și văzând mâna lui vindecată și lipită la locul ei (o! preamarea ta putere, Preacurată!), s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu și pentru Maica Lui, căci a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, aducând mulțumire lui Dumnezeu și zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, și pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmașii care nu cinstesc preacinstită icoana Ta, și a Aceluia ce Te-a născut pe Tine, și prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulțimii slavei Tale”.
Deci a petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se și cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă și au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă oarecare oameni urâtori de Hristos au zavistuit și, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci oarecărui rob al lui, care, pentru ca să facă bunătate cu domnul său, a primit ca să-i taie mâna lui, dându-i arginți nenumărați.
Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan să vadă mâinile lui și, venind, i-a arătat mâna cea tăiată care avea un semn roșu împrejur, pe care l-a iconomisit Stăpâna Preasfântă pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat și ce fel de doctorii ai pus?” Iar Ioan, cu mare și strălucit glas, s-a făcut propovăduitor minunii zicând: „Domnul meu m-a vindecat, Doctorul atotputernic, Care are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că, după cum se vede, ești nevinovat; nu ai greșit la pricina aceasta și cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, și mă făgăduiesc ție să nu fac nimic fără de sfatul și voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, ca să se ducă să-i slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit.
Și după ce s-a pricit mult, stăpânitorul s-a învoit și i-a dat voie și iertare să se ducă unde voiește. Ioan, mulțumindu-i, s-a dus și, împărțind săracilor averea sa și slobozind pe robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava [29; 281-283].
