Biserica recunoaște în persoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu acea făptură care – numai ea în întreaga creație materială și spirituală a lui Dumnezeu – a ajuns la plinătatea scopului pentru care există creația; în cea mai deplină posibil unire cu Dumnezeu, în cea mai deplină realizare a posibilităților vieții. Consimțământul său la întruparea Fiului nu a fost numai o armonizare a voinței omenești cu voința lui Dumnezeu, ci un eveniment existențial unic de întrepătrundere a vieții creatului cu viața necreatului: Preasfânta Maria s-a învrednicit să participe cu lucrarea sa naturală (lucrarea voinței, dar și a maternității) la lucrarea comună a Dumnezeirii, adică la însăși viața lui Dumnezeu. Viața sa naturală, sângele său, funcționarea biologică a trupului sau s-au identificat cu viața pusă în lucrare în ipostasul întrupat al lui Dumnezeu Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul a trăit ipostatic ca parte a trupului său. Prin trupul și sângele său, în pântecele său a trăit Dumnezeu. Energia sa naturală creată s-a identificat cu energia de viață a necreatului.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu „a împrumutat” numai funcțiile sale biologice lui Dumnezeu Cuvântul – deoarece o mamă nu „împrumută” trupul copilului său, ci edifică cu trupul și sângele său existența acestuia, după cum constituie și „sufletul” copilului sau prin alăptare, vorbire, mângâiere, afecțiune. Biserica insistă în a afirma că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu nu a luat pur și simplu trup prin întruparea Sa, ci „trup însuflețit cu suflet dotat cu rațiune și înțelegere”, așa cum este trupul oricărui embrion uman. Hristos a luat firea omenească cu întreg ansamblul de energii trupești și sufletești care o alcătuiesc și o exprimă. Contribuția Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu se oprește la edificarea trupului lui Hristos, ci se prelungește și la ceea ce am putea numi constituirea sufletului Său, a psihologiei sale umane – din moment ce mama este sursă și punctul de plecare al primelor trăiri sufletești, al primelor cunoștințe, al primelor gângurituri, al intrării progresive a copilului în lumea numelor și a simbolurilor, în lumea oamenilor.
Maica lui Dumnezeu deci, Sfânta Fecioara Maria, a identificat în existența sa viața creată cu Creatorul său. În acest fel, fiecare creatură, sau creația lui Dumnezeu întreagă află în persoana sa ușa spre „viața cea adevărată”, intrarea spre plinătatea posibilităților existențiale. „Toată zidirea se bucură în ea, ceața tuturor îngerilor și neamul omenesc”. Prin intermediul limbajului poeziei bisericești, fiecare imagine alcătuitoare a firii se aplică Preasfintei, pentru a se arăta tocmai înnoirea universală a creatului care s-a săvârșit în persoana sa. Ea este „cer” și „pământ bun” și „munte netăiat”, „stânca ce adapă pe cei însetați de viață” și „pântece înflorit” și „pământ roditor care face să crească laudele”. La fel, „semantica” incomparabilă a iconografiei ortodoxe transpune ipostas plastic al acestor imagini, în desen sau în culoare, fie ca reprezintă pe Maica Domnului ținând Pruncul în brațe ca tron al Dumnezeirii, fie rugându-se, fie îmbrățișând dulce, fie „culcată,” la Nașterea lui Hristos sau la Adormirea sa. Este noua Eva care recapitulează natura umană nu în autonomia sa cea „împotriva firii” și în moarte, ci în participarea sa „cea mai presus de fire” la Dumnezeire și în realizarea vieții veșnice.
Deoarece voia ei restabilește „finalitatea” existențială sau scopul întregii creații, dă sens și speranță „așteptării nerăbdătoare a făpturii”. Când credincioșii cer rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu pentru mântuirea lor, nu cer vreun fel de mijlocire juridică, ci includerea voinței lor proprii nelucrătoare în voința ei dătătoare de viață, care afirmă iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu celui întrupat.
(Christos Yannaras, www.crestinortodox.ro )
