Maica Domnului în pictura bisericească

Tradiția atribuie Sfântului evanghelist Luca primele reprezentări ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au păstrat dar se crede că ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai târziu.
Cele mai vechi și cele mai numeroase fresce reprezentând pe Sfânta Fecioară s-au descoperit în cimitirul (catacomba) Priscilla care pentru aceasta a și fost numit cimitirul sau Catacomba Ma­riei.
Una din aceste fresce, datând din prima jumătate a sec. al II-lea, re­prezintă pe Maica Domnului alăptându-și pruncul. Lângă ea, în picioare stând, e un prooroc care arată o stea. Tot aici mai sunt două reprezentări ale Sfintei Maria: Bunavestire și Închinarea magilor. În prima scenă, Ma­ria stă pe scaun iar lângă ea, în picioare, e Sf. Arhanghel sub chipul unui tânăr fără aripi. În a doua, e așezată pe un tron, ținând Pruncul pe genunchi, iar magii îi oferă daruri. Scena subliniază vrednicia ei ca Maică a lui Dumnezeu. Această scenă era des reprezentată (s-au găsit reprezen­tări din sec. II-IV) și constituia o sărbătoare specială cum mai e și azi în biserica apuseană. Magii au fost considerați primii reprezentanți ai Bi­sericii creștine proveniți dintre păgâni. Reprezentarea închinării magilor se vede în sec. VI în mozaicul bisericii Sf. Vitalie din Raveha, cusută pe mantia împărătesei Teodora, în scena în care ea și împăratul Justinian aduc daruri la Hristos, repetând într-un fel slujirea adusă de craii de la Răsărit. Deseori Sf. Fecioara era reprezentată singură ca Oranta. Pe numeroase vase liturgice, găsite în catacombe, erau reprezentați alături de Sf. Fecioara și Apostolii Petru și Pavel, sau mama ei, Sf. Ana, ceea ce sublinia însemnătatea Maicii Domnului ca înaintestătătoare în fața lui Dumnezeu.
Din sec. IV înainte, unii scriitori creștini, bazați pe tradiția veche, păstrată până la ei, au căutat să formuleze descrieri literare ale chipului trupesc și sufletesc al Maicii Domnului. Una dintre acestea, transmisă până la noi este a lui Epifaniu (sec. IV) :
„În toate era plină de demnitate și serioasă, vorbea puțin și numai când trebuia; bucuroasă la ascultare și binevoitoare; cinstea pe toți și se pleca în fața tuturora. De statură mijlocie, deși unii zic a fi (fost) de trei coti. (Fața o avea, nici rotundă, nici ascuțită, dar mai prelungă); chipul (îi era) de culoarea grâului, cu părul (ascuns) gălbui; cu ochii (vioi și cu­rați) având (în ei) nuanțe gălbui (tocmai de culoarea olivelor) cu sprânce­nele (arcuite) lungi (și puțin negre); buzele trandafirii; cu mâinile prelungi și degetele asemenea. Și în fine, toată ființa ei era simplă, fără de mândrie sau vreo împodobire omenească, ci smerită, neprefăcută și fără de prihană, cu îmbrăcăminte cuviincioasă. (Și afară de acestea… mai presus de toate, era întrânsa multă frumusețe divină)”.
Tipurile de icoane atribuite Sf. Evanghelist Luca și pe care le-ar fi pictat după Cincizecime, se crede că sunt:
a) Maica Domnului, Hodighitria sau călăuzitoarea în care e reprezentată cu pruncul în brațe, amândoi stand cu fața spre cel care privește.
b) A doua reprezentare e tipul Glykofilusa (dulce-iubitoare). Pruncul e strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei e îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului.
c) În unele icoane Maica Domnului e înfățișată fără prunc, singură, în chip de Orantă. Apare în Deisis rugându-se Mântuitorului, pentru ome­nire.
(sursa: www.crestinortodox.ro)