Maica Domnului în Calendarul popular

Trecerea de la vara la toamnă păstrează în Calendarul popular amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea și renașterea Zeiței Muma, peste care părinții Bise­ricii creștine au suprapus moartea (Adormirea) și nașterea Fecioarei Maria. Inversând evenimentele care deschid și închid viața sfintei, mai întâi moartea (15 august) și apoi nașterea (8 septembrie), Biserica creștină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică ajunsă la vârsta senectuții, în cazul de față Sântamaria Mare, și apoi se naște Sântamaria Mică. Textele religioase îndeamnă să ne bucurăm la nașterea Fecioarei Maria: Să trâmbițăm duhovnicește…; Ioachim se veselește și Ana prăznuiește; Să dănțuiască toată făptura, să se veselească și David… etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu­rești, 1984, p. 98 – 116). Cu toate acestea, românii întâm­pină cu mai mare bucurie celebrarea morții, Sântamaria Mare (15 august), nu a nașterii, Sântamaria Mică (8 sep­tembrie).
Fecioara Maria în Panteonul româ­nesc
Fecioara Maria este identificată în Panteonul româ­nesc în mai multe ipostaze: Sântamaria Mare (15 august), Sântamaria Mică (8 septembrie) și cu sinonimele Maicii (Precesta Mare și Precesta Mică). Importantă calendaris­tică a Sântamariei Mari este subliniată de postul de două săptămâni care o prefațează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu același hram, de deschiderea unui important sezon de nunți (16 august – 14 noiembrie), de începerea târgurilor și iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morților și pomenile date pentru cei în viață. Perioada dintre cele două Sântamarii, numită Între Sântamarii, se consideră timp optim pentru semănă­turile de toamnă, „campanie de semănat” determinată de bătrâni prin observarea, începând cu noaptea de Sânziene 23 / 24 iunie, evoluției pe cer a constelației Găinușei. Acum se încheia văratul oilor la munte (La Sântamaria Mare / Tulesc oile la vale!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula (A venit Santamarie / Te-ai p… în pălărie!), se in­terzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb și dormitul pe prispa casei, în sudul țării se angajau pândarii la vii și se luau măsuri de protecție magică a podgoriilor împotriva păsărilor, se „băteau” (culegeau) nucii. Sântamaria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, învocată și astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru ușurarea nașterii, de păgubiți pentru prinderea hoților, de descântă­toare pentru vindecarea bolilor etc. În unele tradiții Maica Domnului, adesea identificată cu astrul nopții, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpă­dească lumea, să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.
Fecioara Maria a fost năs­cută miraculos
Conform tradiției creștine, Fecioara Maria a fost năs­cută miraculos. Părinții ei, Ioachim, descendent al unui neam împărătesc, și Ana, descendentă din neamul lui David, erau defăimați și huliți că nu aveau copii. Ioachim se roagă lui Dumnezeu în munți iar femeia lui, stearpă și neroditoare, în grădină să le dea rod sfânt pântecelui. După unele tradiții populare, Ana ar fi rămas însărcinată miro­sind sau sărutând o frunză de păr sau o floare, credință care avea să genereze și sintagma „copil din flori” pentru nașterea nelegitimă. Pruncul Iisus, el însuși zămislit miraculos, din să­rutul unei icoane găsite într-o fântână, este născut de Maica Domnului în grajdul Moșului Crăciun, zeu la vârsta senec­tuții care se opune venirii Fiului pe lume. Venirea Fiului, prin naștere, însemnă, în mentalitatea celor vechi, plecarea (moartea) Moșului. Maica Domnului binecuvantează boii, vacile, oile și porcii pentru că au încălzit-o și hrănit-o în timpul nașterii, rândunelele pentru că au dat vestea că va învia Iisus, ciocârlanul șchiop pentru că l-a văzut pe Mântuitor răstignit, el însuși fiind lovit cu o piatră. În schimb, a blestemat calul pentru că a ronțăit și tropăit în timpul nașterii sau că a mâncat fânul în care a fost ascuns Pruncul, păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, lemnarul pentru că i-a făcut lui Iisus crucea grea, iar pe feciorul agresiv, numit Năvalnicul, care a speriat-o când mergea la moliftă, la 40 de zile de la naștere, îl transformă în buruiană folosită în farmecele de dragoste etc.
Cele două Sântămării încadrează calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusă Facere a lumii (anul 5508 i. H.). Multe din trăsături specifice Anului Nou Biblic și ale mitului creației paterne a Lumii au fost preluate de Sântămăriile românești, purtătoare ale mitului creației ma­terne a Lumii.
(Ion GHINOIU)