Maia

S-a născut în toamna anului 1925, la Moscova, într-o familie de evrei, care aveau multe legături cu lumea artistică a momentului. Mama ei, Rachela, a fost actriță în filme mute. A trecut de-atunci aproape un secol, din care aproximativ 80 de ani au fost dedicați baletului, pentru că, la vârsta de 9 ani, Maia a început să studieze baletul, iar la 11 ani, deja urca prima dată pe scena de la Balșoi, unde, atunci când a împlinit 18 ani, avea să devină solistă. La Balșoi, Maia Plisețkaia a rămas până în anul 1990.Viața Maiei Plisețkaia e un subiect de roman. În anii 1937-1938 ai Marii Terori staliniste, familia ei a căzut victimă represiunilor. Și-a petrecut copilăria într-o perioadă în care lumea se schimba din temelii. Mihail Plisețki, tatăl ei, a fost arestat la 30 aprilie 1937 și a fost executat la începutul anului 1938. Amănunte despre soarta lui au ajuns în mâinile familiei însă de-abia în anul 1989. Mama ei, Rahela, a fost arestată curând și trimisă în Kazahstan, împreună cu frățiorul Maiei care avea atunci doar câteva luni. Deportată în lagărul de femei Alșir din regiunea Akmola, unde erau deportate soțiile „dușmanilor poporului”.
Maia a scăpat de celebrele orfelinate care au distrus vieți, în care erau aruncați copiii „dușmanilor poporului”, pentru că a fost luată de mătușa și de unchiul ei, Sulamith și Asaf Messerer, care erau soliști cunoscuți la Teatrul Balșoi și a căror influență în viața ei a fost covârșitoare. O viață care i-a adus un succes extraordinar, dar și multe interdicții într-o Uniune Sovietică în care numele ei a fost folosit intens și prezentat ca una dintre marile realizări ale sistemului, o adevărată armă în timpul Războiului Rece. Asta în timp ce Maiei i s-a interzis timp de 16 ani să iasă din țară, iar conducerea Teatrului Balșoi n-o trata tocmai frumos. În 1949, când era deja un star, a fost trimisă să danseze la cea de-a 70-a aniversare a lui Stalin. Stalin, care-i ucisese tatăl… Printre invitați se afla și liderul comunist Mao Zedong. A dansat… dar mai târziu, peste ani, în autobiografia pe care a publicat-o, intitulată „Eu, Maia Plisețkaia”, mărturisește: „După atâția ani, da, o recunosc, eram pur și simplu îngrozită de privirea lui Stalin”. Așa că a evitat pe cât posibil să se uite în ochii lui, atunci când și-a făcut reverențele. Până în 1959, nu a avut voie să iasă din Uniunea Sovietică. De-abia atunci, lumea toată a putut s-o vadă pe scenă și a devenit un star internațional, pentru extraordinarul ei stil teatral, pentru acel talent unic pe care numai cei ce au văzut-o dansând pe scenă l-au putut simți cu adevărat.
Nikita Hrușciov, care spunea despre ea că e „cea mai bună balerină din lume”, i-a ridicat interdicția și a lăsat-o să zboare în America, la New York, într-un turneu al Teatrului Balșoi, iar la întoarcere, după ce a aflat cu mare plăcere despre toate cronicile entuziaste care au apărut în presa americană, a îmbrățișat-o și i-a spus: „Bravo! Te-ai întors. Nu m-ai făcut să par un caraghios în ochii lumii întregi. Nu m-ai dezamăgit!”. Maia Plisețkaia a rămas pe scenă până târziu, până în anul 1990, iar după căderea comunismului a plecat din țară împreună cu soțul ei, cel care i-a fost aproape până în clipa morții, iar în ultimii ani a locuit în Germania. Însă numele Maiei Plisețkaia rămâne aproape sinonim cu Teatrul Balșoi… Iar declarația ei de dragoste față de acest teatru este simplă și extrem de puternică: „Teatrul este incredibil construit, dimensiunile scenei, înclinația podelei… Nu știu din ce lemn este făcută, dar e extraordinar. În alte teatre, podeaua e ori dreaptă, ori înclinația e prea mare. Am dansat pe toate marile scene ale lumii și pot să spun cu mâna pe inimă că Balșoi e cel mai bun”.
A fost adolescenta încăpățânată de la Academia de Balet de la Balșoi, la care a intrat la opt ani și unde uimea tot timpul: prin energie, prin talent, prin rezistență, prin încăpățânare și prin îndrăzneală. „Aș vrea să vorbesc despre Lacul lebedelor, despre Frumoasa din pădurea adormită și despre frumoșii mei parteneri. Dar, când vine vorba despre copilărie, oricum aș privi-o, totul se învârtește în jurul politicii și al terorii staliniste”, scria balerina în volumul de memorii „I, Maya Plisetskaia”, publicat în 1994. Învingându-și mereu frica, steaua în devenire a început să strălucească și nu s-a oprit din drum. A fost, după aceea, artista iubită și mereu nemulțumită, steaua care privea dincolo de tehnici și strategii, dincolo de limitele cunoscutului. În 1959, i s-a dat voie să danseze în străinătate și să plece în turneu în America. Rigiditatea ideologică ce condiționa evoluția artistică, dar și rigiditatea baletului clasic în sine, așa cum îl înțelegeau artiștii și profesorii de la Balșoi, au fost două capcane importante pentru adolescenta care visa la mai mult, la mai departe și care avea să ajungă la mai mult, la mai departe. Gustul libertății, atât de dorit, îl va simți în străinătate, în exil, iar gustul libertății artistice, senzație mai mult decât necesară, îl va plăti mereu. „Dansam în toate baletele clasice, dar visam la ceva nou. Numai că era imposibil în vremea mea”, va povesti artista peste ani, amintind de deschiderea pe care i-a adus-o colaborarea cu Maurice Béjart și Roland Petit din anii 1970.
Maia Plisețkaia va dansa până la peste 60 de ani, sfidând norme, cutume, reguli, vârste. La 50 de ani a dansat „Bolero”-ul lui Béjart apăsând pedala erotismului, înconjurată de 30 de dansatori, iar la 60 de ani a fost „Doamna cu cățelul” într-un spectacol după povestirea omonimă a lui A.P. Cehov. În istoria baletului, spun specialiștii, n-a mai existat nicio altă prim-balerină care să rămână în centrul atenției 60 de ani. Teatralitatea mișcărilor ei, care și-a pus o amprentă inconfundabilă asupra identității sale artistice și a format un stil, fluiditatea, grația aceea etern invocată și evocată de balerini și etern imposibil de explicat au făcut din Maia Plisețkaia nu o artistă apreciată, ci o artistă venerată. În 1988 a fost numită director artistic la Baletul Național din Spania și au urmat ani în care a călătorit mult și a lucrat intens, susținând ateliere și master class-uri în contextul prăbușirii regimului sovietic. O întâlnire cu totul aparte în cariera ei a fost cea cu coregraful și dansatorul Gigi Căciuleanu, al cărui destin artistic l-a marcat și alături de care a creat spectacole importante. Iată cum își amintește Gigi Căciuleanu întâlnirea cu ea: „În 1992, a venit la Rennes ca să lucreze cu mine. Dar eu am întârziat la întâlnire. Veneam în fugă. Pe peron era Maia, singură cu valiza. Ea, superbă, într-un mantou de leopard, cu părul ei roșu, de foc, în vânt (în Bretagna e întotdeauna vânt, e aproape de ocean…). Mă așteptam să mă apostrofeze, dar primul lucru pe care mi l-a spus a fost: Arată-mi mișcările pe care le-ai inventat pentru mine! I-am dansat pe peron, în vânt… Cu Maia am lucrat cum aș fi lucrat cu un poet, nu cu o balerină. Nopți întregi nu am putut dormi: eram ca în fața pânzei albe care așteaptă nașterea tabloului. Eram încă adolescent când am văzut-o pe Maia la București în Lacul lebedelor, într-o seară de neuitat, după cum spunea Nureev : „Era un incendiu pe scenă”. A fost mereu ceva mai mult decât o balerină clasică.”
În anul 2005, balerina s-a întors la Kremlin să danseze într-o gală specială, la împlinirea a 80 de ani, și a dansat „Ave Maria”, o piesă pe care i-a dedicat-o faimosul coregraf Maurice Béjart: „Când dansează Maia Plisețkaia, ultima legendă în viață din lumea dansului, simt o forță enormă și o senzualitate uriașă, dar, mai presus de orice, o abordare modernă”, spunea coregraful. A murit pe 2 mai 2015. Avea 89 de ani și a murit în Germania în urma unui atac de cord. Maia Plisețkaia a schimbat și a marcat istoria baletului secolului 20, iar stilul ei pe scenă a rămas unic.