Dacă cercetezi mersul lucrurilor din tramvai ori troleibuz, nu poți sesiza câtă diferență e-ntr-o primăvară și cealaltă – mai ales în lumea celor care nu cuvântă. Orășeanul n-are cum să perceapă schimbările, întâi de toate cantitative, din universul viețuitoarelor sălbatice. În anul de grație 2011, nu mai vedem coada bălților potopită de rațe sălbatice, nici V-urile gălăgioase ale gâștelor vâslind sub lună, nici pâlcurile de căprioare păscând tarlalele de grâu, nici iepurii bezmetici țintuiți în lumina farului, iar în apele tărâmului minunat Stânca Costești peștanii urcați pe Prut se încâlcesc implacabil în barajul neîndurător al plaselor întinse pretutindeni…
Altădată, Conu’ Mihai cobora cu suita în gara Scânteia, de unde-l luau căruțele, să-l ducă în pădurile Boroseștilor, la vânătorile de sitari evocate în“Țara de dincolo de negură”: “în 1893, intrând acolo cu Ilie Negură, laamiază am isprăvit cartușele și zvârleam în sitari cu căciula!”
După un veac, în 1983, am fost invitat la Comarna, deci, cam tot pe acolo, de un grup de bucureșteni bătrâiori care, cică, an de an veneau în zonă să-mpuște nori de sitari. Mi-au arătat fotografii din 1946: dacă-s chiar dumnealor tinereii din poze, atunci într-adevăr de mirare-s șirurile de zburătoare clonțate așezate pentru revista de front “tabloul vânatului”… Bineînțeles că n-a zburat nici un sitar, cu toate hăuliturile gonașilor, pentru ca în minutul 93, conform regulii că, la table, ageamiul dă șase-șase, să-mi sară tocmai mie unica victimă a sezonului. De atunci, într-un răstimp de aproape 11 ani, n-am mai zărit pană de sitar!…
Iar asta-i întâia primăvară în care nu m-am dus în Deltă – mi-au fost de-ajuns cele văzute în vară. De-a lungul a peste 40 de ani, Delta a arătat grupului de amici ce semnau condica, obligatoriu, în fiece toamnă și primăvară, toate fețele și mai toate tainele. Nu se călătorea ca acum, cu viteză aiurită de raliu pe canale, nici nu te orientai după ecranul GPS. S-a întâmplat să ne și rătăcim, ne-au prins furtuni urâte, am călătorit cu vapoare stranii, din alt veac (cine-și mai amintește de „Abrud”?), cu mahune duhnind a pește stricat, cu lotci închiriate de la localnici, ni s-a răsturnat barca și am căzut în mijlocul Dunării vechi la Mila 23, ne-au coșit țânțarii – dar nimic nu ne-a putut face să renunțăm. Prindeai ori nu pește, da’ făceai negreșit o baie de liniște ce-ți limpezea gândurile.
Așa cum și-au bătut joc de păduri, românii au oroposit și Delta. Oriunde te duci, până și în colțurile cele mai ascunse, dai peste o vânzoleală de ambarcațiuni rapide de zici că-i concurs la Monte Carlo. Fiecare trecere cu 50-60 la oră ridică valuri mâloase ce izbesc de maluri puietul de pește abia eclozat. N-apucă undele cât de cât să se potolească și apare altă frumușață de șalupă supramotorizată, mânată, de regulă, de tinerei zăbăuci, locatari de weekend ai vilelor cu debarcader răsărite pretutindeni unde-i un petic de pământ solid. Delta a ținut pește tocmai pentru că-i asigura tihna limpezimea ghiolurilor și-l protejau sculele de pescuit corect calibrate. Tihna, liniștea, ehei, s-au făcut de mult țăndări, în lacuri și canale se-nvârt la nesfârșit mâluri și buruieni tocate, iar pescuitul electric și plasele monofilament, pe cât de interzise, pe atât de uzitate, izbutesc să radă tot, până și puietul cât o virgulă. (Barcagiul de as-vară mi-a spus, cu inocență, că până și primarul lui a fost prins cu plasă interzisă, monofilament!)
Delta, potopită de proprietăți particulare apărute inclusiv în rezervații, nu mai oferă, în perimetrele rămase neînhățate, decât vânzoleală agresivă, scumpete nerușinată în puzderia de pensiuni și, pentru cei ce-o știu de altădată, tristețe limpede și adâncă. Cică, totuși, s-ar fi asprit legile, s-au înmulțit interdicțiile, au sporit amenzile…Să sperăm, să mai vedem… Dacă n-o fi prea târziu!
