Mai sunt țărani?

Țărani au fost. Țărani (mai) sunt încă? Un răspuns la întrebare, fie și indirect, oferă monografia comunei Miroslava („Miroslava. Memoria timpului” de Ștefan Susai, Iași, 2015), o cercetare solidă și interesantă întâi de toate prin mărturisirile sătenilor, transcrise nud, de cuceritoare sinceritate, extrem de valoroase nu numai pentru revelarea tradiționalei legături a țăranului român cu cerul și pământul, ci și a condiției sale actuale, tot mai depărtată de definiția dicționarului („persoană care locuiește în mediul rural, având ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor”). La Miroslava, sat așezat în coasta unui mare oraș, evoluțiile veacului au fost mai profunde și mai rapide; pot ele prefigura cu caracter de generalitate destinul de mâine al ruralului românesc? Sunt faste? Dimpotrivă? Evaluările sociologice primesc prin această carte un consistent sprijin, chiar dacă nu se formulează concluzii apăsate, ci operează mai degrabă sugestia: nu cifrele (deși, evident, nu lipsesc) sunt primele chemate să argumenteze, cum obișnuiesc lucrările similare, ci emoția mărturisirii netrucate, astfel rezultând o imagine întemeiată pe subiectivul adeseori durut, cel puțin la fel de relevant ca orice grafic și tabel statistic.
Orășenizarea trebuie considerată un dat fatidic? Deocamdată, încă se pendulează între „de jure” și „de facto”. În județul Suceava s-au declarat orășeni (mulți regretă!) țăranii din Milișăuți, așezare cu 5.015 locuitori, din Cajvana (6.901), Solca (2.188), Broșteni (5.506). Miroslava ieșeană, numărând, la recensământul din 2011, aproape 12.000 de suflete, a ținut să rămână comună. Și nu numaidecât din pricina diferențelor de impozitare, ci, după cum demonstrează monografia lui Ștefan Susai, mai degrabă dintr-o credință în păstrarea valorilor perene ale satului moldav, chiar dacă și aici s-au produs evidente mutații și alunecări de la temeiurile psihologice care-l însuflețeau cândva pe Ion (Rebreanu – drama pământului) ori Moromete (Preda – obsesia trăiniciei familiei).
N-a aspirat niciodată țăranul român la condiția căpșunarului emigrat, nici a slujbașului mărunt navetist la oraș, ci, pe colinele moldave ale Miroslavei barem, s-ar fi străduit să rămână „om al pământului”, potrivit rânduielilor strămoșești, și cu bună respectare a celor ale firii. N-a fost să fie până la capăt, de unde și conflictul mocnit între tentativa menținerii tradițiilor și cutumelor, într-o lume pe care țăranul n-o mai percepe ca fiind „a lui”: „Acum e o lume nouă și nu mă regăsesc în ea” (I.D. Cotoman, născut în 1926), „Parcă totul se năruie în satul meu” (M. Plămădeală, n. 1950), același respondent acceptând, totuși, imperativul realității: „Lucrurile au intrat pe un făgaș normal din punct de vedere al istoriei”. De unde s-a pornit? „Casele erau din paiantă și furci, cu împletitură de nuiele, lut și paie (…) erau acoperite fie cu carton, fie cu stuf, fie cu draniță” (M. Const., n. 1966) – uneori, dranița era înlocuită cu scândurele de la lăzile de marmeladă date cu dohot!– „Am avut o copilărie cum era la sate – cu opinci, mămăligă și muncă” (A. Lupu, n. 1942). Nu starea precară a satului moldav este cumva regretată, ci greu explicabila dispariție a cultului muncii: „A dispărut cumva dragostea față de pământ și de lucratul pământului. Nu dragostea față de locul natal, că aia se menține (…) Era un cult al muncii” (tot M.C.). „Acuma nu mai sunt acei oameni harnici” (V. Grigoraș, n. 1930), „Nu era un petic de pământ necultivat, cum este acum. Atuncea se muncea” (V. Lupu, n. 1943). Și nu cultul muncii în sine pare a se fi alienat, ci ancestrala chemare la lucrarea pământului. Aici a funcționat și supapa navetismului: cei din Miroslava au trudit din greu la oraș, în slujbe mărunte, dar și cu rezultate adeseori surprinzător de spectaculoase: Ion Nani, fost simplu muncitor navetist la Fabrica de Antibiotice, și-a purtat crucea, a învățat, și iată-l acum, de mulți ani, directorul fabricii. Una dintre cele mai solide și profitabile întreprinderi din România!
Din monografie se înțelege limpede că preoții și învățătorii au asigurat dăinuirea sufletului comunei („Credința ne-a salvat și am trecut și de război și de colectivă și de tot”, E. Apostol, n. 1909; „Profesorii erau respectați, nu cum este astăzi”, I.A., n. 1962). Și iată că Miroslava, așezare rurală dotată acum modern, cu facilitățile urbei, condusă de localnici inimoși, pricepuți să valorifice oportunitățile oferite de geografia zonei, în loc să-și accelereze migrația către „polis”, atrage tot mai mult ieșenii să se stabilească aici! Cartea lui Ștefan Susai oferă sumedenie de „portrete în mișcare”, istorisește cele mai felurite întâmplări petrecute de-a lungul veacului (deosebit de prețioase sunt mărturiile din vremea războiului), sondează și-n conștient și-n subconștientul țăranului român, constituindu-se într-o excelentă monografie model. Întrebarea din titlul tabletei noastre primind nu puține deslușiri, rămâne totuși: mai avem țărani?