Ar fi bine dacă ar reuși să mențină în casă tocmai această atmosferă creștinească, să o cultive neostenit. Să păstreze spațiul familiei în pace și în curăție. Din păcate însă, chiar tinerele familii întâmpină dificultăți, pentru că prea puțini dintre tinerii care mai întemeiază astăzi familii provin, la rândul lor, din familii unde să se fi acordat importanța necesară celor duhovnicești. De aceea apar uneori stridențe și exagerări în unele aspecte sau delăsări în altele. Dar sunt câteva lucruri elementare, precum o rânduială zilnică de rugăciune a familiei (accesibilă și copiilor), mărturisirea practică a valorilor creștine, manifestarea părerii de rău pentru greșelile săvârșite, disponibilitatea de a nu judeca aproapele cu asprime, bucuria de a ierta, disponibilitatea de a soluționa eventualele situații conflictuale prin dialog, buna cunoaștere reciprocă a părinților, alegerea atentă a unui cerc de prieteni – al căror meșteșug îl putem deprinde printr-un „antrenament” duhovnicesc zilnic. Toate acestea sunt elementare mai degrabă prin necesitatea lor. În viața de zi cu zi, cel mai adesea constatăm neputința noastră de a le împlini. De aceea este strict necesară împreună-lucrarea cu un duhovnic.
Astăzi, când grijile cotidiene ne răpesc timpul acordat celor mici sau când carierismul este la modă și când familia (femeia) preferă sau este obligată de multe ori să-și dea copiii la grădiniță și școală, unde educația este de factură necreștină, mai este posibil ca acei copii să ajungă credincioși?
Mai întâi aș spune că o grădiniță sau o școală necreștine nu implică numaidecât ca absolvenții acestora să ajungă oameni necredincioși. Sfinții Părinți ai Bisericii, între care probabil că Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt exemplele cele mai elocvente, nu au studiat în școli sau în universități creștine. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că și într-o școală creștină îți poți pierde sau vicia credința. Stalin, dacă nu mă înșel, a fost absolvent de seminar teologic. Apoi, poate că aș fi precaut în privința caracterului creștin sau necreștin al școlii din România. La mai bine de 20 de ani de la revoluție, aceasta încă nu a reușit să-și găsească un chip, o direcție, o coerență. Ca o consecință, ea nu mai este privită ca un „aparat” educațional, în sensul pozitiv al expresiei, iar în ceea ce ține de formarea sufletească sau psihologică a copilului, aproape că nici nu mai contează. Sunt realități triste, pe care nu putem să nu le constatăm, cu regret. Desigur, noi avem de multe ori dorința aceasta de a securiza într-un fel sau altul educația copiilor noștri, ceea ce este notabil. Dar o facem delegând-o aproape integral în responsabilitatea școlii și nu mai acordăm importanța cuvenită educației pe care copilul trebuie să o primească în familie, educație care, din orice direcție am considera problema, rămâne totuși esențială.
Cei șapte ani de acasă nu se pot înlocui prin nimic. Gândiți-vă că, dacă nu urmează studii de specialitate, majoritatea oamenilor uită, după terminarea liceului, în proporție de aproape 100%, formulele de algebră sau de trigonometrie, reacțiile studiate la chimie organică, regimul atributului pronominal prepozițional și multe, multe altele – în schimb, nu uită niciodată vocea tatălui, chemarea mamei, dojana părintească și lecțiile de viață pe care le primește din partea vreunui membru al familiei. De bună seamă că și Biserica, prin lucrarea ei, contribuie fructuos la organizarea unui sistem educațional creștin. Dar acesta nu va egala niciodată, prin rezultatele sale, creșterea duhovnicească de care se poate bucura copilul în sânul unei familii, care își asumă la modul cel mai serios cu putință efortul de a trăi întru Hristos.
(Răspunsuri oferite de Pr. lect. Constantin Jinga – Diac. Marius MIRCIA – Ziarul LUMINA)
