Percepția comună în domeniul dezvoltării personale și nu numai este aceea că dacă se face mai mult (analiză, terapie, training) este cu atât mai bine. Paradoxal însă, în dezvoltarea personală a părinților este esențial ca ei să păstreze o balanță echilibrată între prea puțin și prea mult, uneori calea cea optimă fiind „puțin” bine făcut.
“Să nu faci în locul copilului lucruri pe care e în stare să le facă singur!” – este una din cele 10 recomandări OMS afișate în maternitățile din România, probabil în speranța că părinții le vor “lua acasă” împreună cu copilul nou-născut.
Se pare că în ultimul timp tendința naturală a părinților de a-și ajuta copiii s-a transformat într-un comportament manifestat mult prea frecvent și cu urmări nefaste asupra dezvoltării lor ulterioare, astfel încât e nevoie chiar la nivel mondial de recomandări speciale în acest sens.
Într-adevăr, cei mai mulți părinți încearcă din greu să fie “părinți buni” făcând multe lucruri în locul copiilor lor. Au firește intenții pozitive, însă combinate cu credințe de genul: “E mic și nu știe”, “Nu se descurcă singur”, “Eu fac mai repede / corect / frumos și asta contează cel mai mult”, “O să facă greșeli sau o să strice ceva”, “Lasă că oricum o sa facă ce trebuie mai târziu, când va fi mare, să nu obosească acum”, “Copilul trebuie doar să se joace cu jucării” sau pur și simplu cred că acest lucru face parte din datoria lor de părinți.
Bineînțeles, părinții încep să își ajute copiii când sunt la vârste mici și au nevoie pe bună dreptate de ajutor. La doi ani un copil e spălat pe dinți sau e ajutat să o facă singur, e ajutat să se îmbrace, să mănânce singur, să coboare scările, să urce în mașină, etc. Problema apare atunci când ei persistă în acest comportament și atunci când nevoile de dezvoltare ale copilului se schimbă. Părinții își vor motiva comportamentul spunând că într-adevăr copilul nu e în stare, și e posibil să aibă dreptate, dar acest lucru e doar o consecință a faptului că niciodată nu i s-a dat ocazia să învețe. Iar când copilul crește, aceiași părinți se plâng deoarece copilul lor nu face nimic singur (nu își face patul, nu își pune singur de mâncare), nu face lucrurile solicitate (să se ducă să cumpere pâine), că nu își dă silința, că așteaptă totul de-a gata și se întreabă de ce?
Alți părinți însă își dau seama că acest lucru nu e optim pentru dezvoltarea copiilor lor. Dar atunci când încearcă să își încurajeze copilul să facă ceva nu obțin întotdeauna efectul dorit. Deși folosesc expresii încurajatoare precum:
“Hai, știu că poți!”, “Încearcă singur!”, “O să reușești!”, “Nu e greu.”, “Descurcă-te singur!”, copilul poate să se simtă dezorientat, descurajat, nu va ști ce să facă sau cu ce să înceapă, neavând deloc inițiativă. Și atunci ce pot face părinții astfel încât copiii lor să se descurce singuri, să nu depindă de ceilalți în mod exagerat, să aibă curaj și inițiativă și să ia cele mai bune decizii în orice situație?
Își pot asista copilul punându-i întrebări pentru a descoperi singur ceea ce vrea, cum poate obține ceea ce vrea și ce are nevoie pentru asta.
Modelul poate fi aplicat pe situații simple, chiar și cu copii de 3 ani:
– Mami, stinge lumina!
– Vrei să fie lumina stinsă?
– Da!
– Și cum ai putea să o stingi tu?
– Să mă sui pe pat, să întind mâna și să apăs pe buton.
– Să te văd!
– Gata, am stins-o!
– Bravo, știi cum să stingi lumina!
Sau cu copiii mai mari:
– Trebuie să merg la ziua de naștere a lui Radu și nu știu ce să-i duc. Zi-mi ce să îi cumpăr?
– Cum te-ai gândit că ai vrea să fie cadoul tău?
– Aș vrea să fie ceva deosebit care să îl bucure mult și să-i aducă aminte de mine.
– Și ai găsit ceva? Sigur asta e potrivit?
– Hmm, pentru el da, dar nu și pentru părinții lui care i-au spus că nu vor câine în apartament.
– Atunci? Mai există și altceva?
– Păi, el mai visează o minge de fotbal semnată de fotbaliști.
– Aha, și cum poți avea tu așa o minge?
– Nu știu dacă e posibil.
– Dacă ar fi posibil, ce ar trebui să faci?
– Să cumpăr o minge și să o duc fotbaliștilor să o semneze.
– Mai exact?
– M-aș duce la magazin, aș cumpăra o minge și un marker, apoi aș merge la clubul lor când au antrenament și i-aș ruga să îmi semneze mingea.
– Și ce ai nevoie ca să faci în realitate ceea ce spui ?
– N-am fost niciodată la clubul lor, dar știu unde e … ar trebui să aflu când anume au antrenamente.
– Eu pot să te ajut cu ceva?
– Poți să mă duci cu mașina la club și să ne interesăm împreună?
– Sigur că da. Poți să te bazezi pe ajutorul meu ca să obții mingea.
– Mulțumesc. Dacă reușesc, o să fie cea mai frumoasă surpriză pentru Radu și nu m-ar uita niciodată.
Pentru a sprijini cu succes dezvoltarea optimă a potențialului copiilor e necesar ca asemenea intervenții să fie o obișnuință în interacțiunea cu ei. În timp, copiii își vor interioriza acest proces transformându-l într-o strategie proprie la care vor apela singuri ori de câte ori vor vrea să se descurce eficient într-o situație.
Altfel, timpul oricum va trece și copiii vor deveni adulți ce vor trebui să muncească.
Unii, ca angajați – subordonați vor aștepta să li se spună mereu ce au de făcut, nu își vor asuma responsabilități, nu vor lua inițiativa, vor pasa sarcinile de la unul la altul, nu vor veni niciodată cu idei noi – pur și simplu fiindcă nu cunosc alt mod de a se comporta mai eficient.
Alții ajung manageri și, la fel, vor avea tendința să reproducă la nivel organizațional modelul familiei de origine. Unii vor face ei totul în locul angajaților fiindcă doar ei știu cum e mai bine sau vor vrea să țină totul sub control, vor verifica mereu încă o dată ceea ce au făcut ceilalți, vor vâna greșelile asigurându-se că toate criteriile dorite au fost respectate, etc. Sau vor da ordine și chiar vor încuraja, așteptând ca ceilalți să știe ce au de făcut și să facă bine, crezând că nu e nevoie ca ei să se implice sau să îi ghideze în vreun fel.
Oare cum ar fi însă viața lor dacă atât în familie, cât și în organizații, atât părinții, cât și managerii ar ști și ar face … coaching?
Psiholog Mihaela ZAHARIA
www.parenting.ro
