Simpatică a fost dilema lui Caragiale, în timp ce se apropia cu scrisul de finalul piesei „O scrisoare pierdută” și nu știa pe cine să-l desemneze câștigător pentru locul respectiv în parlament: pe „canalia” Cațavencu sau pe „prostul” Farfuridi.
Prietenii – fiecare cu argumentele lui – îl sfătuiau să-l scoată ba pe ăla, ba pe celălat. Doar unul, cu o finețe de observator pe care n-o găsești la prea multă lume de azi, îl tot imboldea să-i scoată câștigători… pe amândoi.
Ceea ce Caragiale a și făcut, alegându-i pe cei doi, îmbinați într-o singură persoană: Agamiță Dandanache. Care era „și mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu.”
În 1990, sub steaua nemuritoare a lui Caragiale, profesorul universitar Ștefan Cazimir a creat „Partidul Liber-Schimbist”. Al cărui reprezentant a și fost, în primul parlament de după Revoluție.
Ce doctrină avea formațiunea respectivă? Provocarea râsului de om prost, combinat cu rânjetul de canalie. Condamnabil e că această grupare ridicolă a făcut ochi taman când politicienii noștri învățau buchea democrației și când în clasă nu trebuia să se audă nici musca.
Cum de și-a permis Cazimir să-i ia în deșert numele lui Caragiale? Păi, el era doctor în opera respectivului clasic al literaturii, cu teza „Aspecte ale comicului la Caragiale”. Printre acele aspecte ale comicului la Caragiale, se înscria și el, fără să-și dea seama.
