Mai poate fi omul bun?

Ne întrebăm din ce în ce mai des, și tot mai triști, dacă, în vremea noastră, omul mai poate fi bun. Dacă această calitate mai are aureola unui gest originar. Sunt atâtea momente murdare, urâte, doldora de neghiobii, încât avem sentimentul că bunătatea a dispărut de pe fața pământului. Realitatea cea mai apropiată ne dezvăluie o răutate dusă chiar la apogeu. Marea răutate se divide apoi în mici răutăți, în felii pline de fiere, în mici segmente de vrajbă care de-abia așteaptă să se descompună în certuri dezlănțuite… E deprimant să analizezi această plagă: răutatea, care ne amărăște viața zi de zi.
Și atunci, cum se poate salva un om bun din această nebunie a răutății? Cum poate el singur să țină piept unui torent greu de stăvilit? Oare amabilitatea poate să compenseze cu ceva? Desigur, este de folos și amabilitatea, dar ea nu înseamnă bunătate. A fi amabil poate însemna și a-ți schimba comportamentul de ochii lumii și a surâde cu subînțeles în fața semenului. Îngăduința și toleranța sunt și ele utile, dar nici ele nu înseamnă bunătate. Ele nu au putere de extindere și nu au șansa de a ne cuprinde pe toți la un loc.
Așa încât, în bunătate, uniformizarea este unica soluție. Altfel, omul bun rămâne un singuratic. „Omul bun e nebun“, așa precum îl categorisesc semenii lui adeseori. Șicanele pe care le azvârlim unii altora, învinuirile care nu se mai termină, împăcările ad-hoc, palmele date cu zgomot, pumnii primiți sub centură, violențele din rândul copiilor fac ca omul să-și piardă demnitatea, să se sălbăticească.
Nu mai vedem obrazul care se întoarce ca să-și primească cealaltă palmă. Se face încă mare confuzie între bârnă și pai… Clemența e o vorbă de clacă. Dreptate au numai cățiva, bani la fel, putere, nu mai încape vorbă, tot câțiva! Ceilalți… raiul, iadul! Dumnezeu știe!
E atâta degringoladă încât numai o restaurare a bunătății ar putea-o opri. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că singura cale de a ne înstrăina de răutate și de a ne apropia de bunătate este calea deschisă nouă de Iisus Hristos, Care a zis pentru toate veacurile: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!“ Și această cale o cultivă Biserica întemeiată de El pe Cruce. Venind pe calea Bisericii, omul poate accede la bunătate pentru că ea încă există cu adevărat și poate să-l transformne subit, precum s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului.
Deci, luați aminte, oameni buni: viața e frumoasă și merită să fie trăită, și nu urâțită de răutățile zilnice. Desprindeți-vă din mrejele patimilor și păcatelor de tot felul și evitați situațiile-limită care vă fac să scoateți în față veninul și răutatea… Nu-i ușor să faceți asta, dar nici imposibil. E singura șansă de a ne afla în comuniune unii cu alții.
(Ziarul Lumina)