Cu riscul de a intra într-o acută criză de timp, că tot se poartă crizele, nu m-aș fi putut așeza la masa de scris înainte de epilogul finalei de la Australian Open dintre Nadal și Federer. Nu credeam defel în teza potrivit căreia Federer ar avea un oarecare avantaj fizic. În chestiuni de refacere după refort, simpla aritmetică a lui unu și cu unu are rezultat variabil. Ba chiar eram în stare să pariez că în cazul unui meci de cinci seturi, Nadal ar fi avut câștig de cauză. Un jucător ca Federer, care execută reverul după toate regulile artei, adică doar cu o mână, își pierde inevitabil din acuratețea mișcării după sute de asfel de lovituri. Mai ales că Nadal l-a tocat mărunt pe partea respectivă. În schimb, spaniolul, dacă s-ar putea, și serviciul și l-ar face cu două mâini! Oricum, incredibilă capacitatea sa de a învăța efectiv jocul de tenis. Acest lucru este evident mai ales din faptul că el, ca dreptaci, s-a reprofilat pe mâna stângă! Mă întreb dacă n-ar putea mânui racheta ca ambidextru. Și-ar muta-o dintr-o mână în alta și în acest fel ar lovi numai cu forehand-ul. Deloc imposibil, din moment ce a existat unul ca Berasategui care se poate spune că lovea cu backhand-ul pe fiecare parte! Ceea ce Nadal n-a putut învăța la nivel de top ten, și probabil că nu va mai reuși progrese notabile, este serviciul. Dacă ar și servi cum o fac jucătorii cu înălțimea sa, n-ar mai sta la discuții cu nimeni. Compensează însă cu o inteligență tactică deosebită. Serviciile sale „la teu”, pe dreapta lui Federer, în momente delicate, i-au adus puncte sau chiar ași. Iar acea chestiune inestetică, scoaterea chiloților din fund, este doar un tic, probabil unul rămas de când era puști. Inspirată inițiativa organizatorilor de a scoate acele bannere derulabile, cu mesajele „What a shot!” și „Top shot!”, în culori diferite care sugerau țările de proveniență ale celor doi finaliști. Dar, la cum s-a jucat, spectatorii ar fi trebuit să le ridice pe amândouă, indiferent de cine câștiga punctul. Victoria lui Nadal a consfințit universalitatea sa în ceea ce privește suprafețele de joc. Iar Federer e clar că are o problemă în ceea ce-l privește pe acesta. O spune și numărul mare de duble greșeli, după ce timp de două meciuri nu comisese nici măcar una. În plus, pur și simplu elvețianul a început să greșească prea des. Îmi amintesc că acum câțiva ani, când i se întâmpla vreo „neforțată”, comentatorii constatau invariabil, cu o satisfacție nedisimulată, că „Federer e și el uman”… Pentru a mai câștiga două finale de Grand Slam și a ajunge astfel cel mai titrat jucător din istorie, trebuie cumva să găsească o breșă, fiindcă nici timpul nu mai lucrează în favoarea sa. Au început să apară și alți lupi tineri, dar asta ar putea să fie, paradoxal, șansa sa: Nadal să nu mai ajungă în finale, eliminat fiind de un Murray sau Djokovic. Iar capacitatea lui Federer de a se concentra într-o finală ar putea face restul. Eu, unul, sper să reușească. Iar dacă s-o putea cu victorie directă asupra lui Nadal, cu atât mai bine.
Sper să fiu iertat că „pângăresc” spațiul rubricii cu extrafotbal, dar de câteva ori în an nu se bagă de seamă.
