Mai milostivi decât Dumnezeu?

„Cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puțin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputință, la oameni sunt cu putință”.
Dacă în trecut era cu neputință ca ortodocșii să se înfrățească cu necredincioșii, rău-credincioșii, ateii și înșelații sub orice înfățișare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioșii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepție nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiș. Când unii creștini, contrariați de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubește pe toți oamenii”, îndemnându-i să fie iertători și milostivi și afirmând că „nimeni nu știe ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în neființă”). Oare părintele nu știe că a fi mason nu e totuna cu a fi creștin? Oare preoții care au oficiat înmormântarea lui Pitiș trebuie să fie catehizați pentru a fi lămuriți că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înțeles de la sine, de tot creștinul fără studii și doctorate, prin simțirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriților. Sau poate că așteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în fața reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.
Încălcarea rânduielilor
Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură și în hotărârile Sfinților Părinți. Mila fără adevăr este înșelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmașii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiționat, „liber”, fără restricții, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul și pocăința. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaștem nimic despre noi înșine: nici păcatul, nici pocăința, nici iertarea. Așadar, cum vom putea fi iertați, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înșine? În masonerie nu există conceptul de pocăință, pentru că nu există nici cel de păcat, așa cum este el definit în Sfânta Scriptură și în învățăturile Sfinților Părinți. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăința creștină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând – doar pentru că „trebuie să avem milă” – pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-și cere iertare ? Hotărât, nu!
Rătăcirea creștinilor de la adevăr
Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranță din pierderea adevărului din viețuirea creștină! Numai așa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipsește, după cum au proorocit Sfinții Părinți cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creștinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.
Ne întrebăm cum s-ar comporta adepții „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetățenești? I-ar ierta, așa cum au procedat de-a lungul istoriei toți mucenicii și cuvioșii nealipiți de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credință, ori, apelând la dreptate și adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi și de îngăduitori cu propriii vrăjmași după cum se arată cu dușmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalității „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptașilor. Așadar, suntem „mărturisitori” și iubim adevărul atunci când nevoile și interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalității ecumeniste, care din „dragoste” și „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedește, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori și păstoriți.
Cât de ușor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr și de învățăturile Sfinților Părinți! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoințelor duhovnicești. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere și facile. În ce babilonie poate să se afle viața Bisericii! Dar cu răbdare și fermitate putem ieși nevătămați” (Părintele Serafim Rose).
Preot Hristu ARON (Revista Credința Ortodoxă)