… acum la-ntors la fotbalul de-acasă! Chestia asta subită cu “uefantasticii” mi se pare ridicolă. Revenirea la matcă ar trebui să se facă mai lent, mai de la sine. Dar care revenire, când unii nici măcar n-au fost plecați? În plin Mondial, știrile alea sportive care-și dispută întâietatea afișând dudui pe sticlă începeau cu mărunțișuri de tarabă de prin cantonamentele echipelor din liga lui Mitică. Păi de asta ne arde, când planeta ardea?!
Tot auzeam în jur: spune-mi și mie o fază memorabilă de la Mondialele astea! Acum tuturor le vine pe buze ceea ce va rămâne în istorie sub denumirea “capul lui Zidane”. Tot un fel de fază memorabilă, nu? Dar lângă ea ar trebui să vină și ceva strict fotbalistic, cum a fost slalomul spre gol al lui Maradona în ’86 lângă “mâna lui Dumnezeu”. De ce nu ne-ar rămâne în amintire și penalty-ul lui Zizou? Ar mai și golul lui Maxi Rodriguez, bolnav de vina imaginară de a fi fost reușit prea devreme, în optimi. E drept, mai mult ies în evidență lucrurile negative, cele trei cartonașe galbene ale lui Poll, recordul de cartonașe roșii de la Olanda-Portugalia… Dar eu, în ciuda durităților de la acest ultim meci, am rămas cu frumoasa imagine a eliminaților Deco și Van Bronckhorst urmărind umăr lângă umăr partida pe treptele tribunei.
Din știrile postmondiale aflăm că Lippi și Klinsmann nu vor mai fi selecționeri. Pe Lippi îl înțeleg, a fost pe acoperișul lumii după ce a trecut prin birourile procurorilor. În plus, știe că squadra azzurra are nevoie de un om cu suflu și stimuli noi. Ciorba reîncălzită după patru ani are gust sălciu, le-a mai fost servită italienilor de Bearzot. În schimb, Domenech a ales să continue. Un risc asumat, fiindcă de aici înainte echipa Franței nu se mai face singură.
