În acest an, Parlamentul European a decernat Premiul Saharov pentru Libertatea Gândirii unui savant și om politic din Bielorusia. Numele lui – prea puțin cunoscut la noi, din păcate – este Aleksandar Milinkievič. Un bărbat în vârstă de 59 de ani, albit prematur, vorbitor de patru limbi străine, cu un doctorat în Științe fizice și matematice, dar și descoperitor – printre altele – al mormântului regelui polon Stanislas al II-lea Poniatoswki. În raport cu regimul la putere în țara sa, condus de dictatorul cu mănuși de catifea Lukașenko, Milinkievič este un rebel disident. Anul acesta el a fost candidatul la președinție al forțelor democratice din țară – dar fără mare succes (potrivit rezultatelor oficiale – periate, se pare, la sânge de putere –, el a obținut doar 6 procente din voturi).
Alaltăieri, marți 12 decembrie a.c. am fost martorul întâlnirii lui Milinkievič cu grupul liberal-democrat din Parlamentul European. Ascultându-l, mi-am spus că este realmente straniu, pentru un român, să audă relatări despre presa transformată de putere în organ al propagandei și cultului personalității; sau despre studenți care, pentru a putea ieși din țară în interes de studiu, trebuie să dea asigurări rectorilor din universitățile lor că au un înalt nivel politic și că nu vor învăța în străinătate ce nu trebuie etc. Milinkievič spunea că bielorușii, dacă vor să mai afle câte ceva din lume, se pot uita numai pe postul Tv Euronews. Numai când auzi astfel de relatări îți aduci aminte de acel lucru banal, pe care și noi l-am descoperit târziu dar îl uităm deja frecvent: valoarea informației independente. Potrivit premiantului, soarta cea mai dramatică o are acea parte a tineretului – mai credul sau doar comod – care a ales să joace după muzica puterii și s-a înscris în organizațiile de Lukamol (un fel de Komsomol ex-sovietic, pe gustul liderului Lukașenko). Pe cât de greu este de acceptat ideea, pe atât de des ea se confirmă: pervertirea tineretului este cea mai gravă crimă la adresa unei națiuni (poate ar fi bine ca și noi, chiar “liberi” azi, să medităm puțin la aspectul acesta!). În fine, privindu-l pe Milinkievič mă gândeam că, în destinul fiecărui popor, vecinii aduc – sau răpesc – o valoare adăugată. Nu e cazul ca noi, acum, să căinăm sărmana Bielorusie care încă n-a dat de zorii democrației – sau o putem face, dar ar suna cam fals. Și noi abia am ieșit din coșmar. Și noi am avut voci care l-au cântat pe dictatorul nostru până în ultimele sale zile. Și noi am avut partid unic – tentație care n-a dispărut brusc, odată cu comunismul. Care a fost șansa noastră? Că am fost puțin mai la Vest. Deseori ne întrebăm cum am fi arătat dacă am fi fost, din totdeauna, o țară (mai) occidentală, de preferință plasată între Franța și Germania, dacă s-ar putea. Dar dacă ne aflam mai la Est? Cum am fi rezolvat atunci probleme care, până nu demult, oricum ni se păreau insolvabile?
