Mai greșim și noi

Duminică dimineața, copleșit de ceea ce văzusem sîmbătă seară, am scris ceea ce ați putut citi în ziarul de luni, anume că ăia de dincolo joacă nu știu ce fotbal nemaipomenit, iar ai noștri nimic. Ei bine, în aceeași seară, începînd cu ora 21:30, aveam să fiu contrazis în mod grosolan de o caricatură de meci cum n-am mai văzut de pe vremea unor Siderurgistul-Chimia Rm. Vîlcea sau Bistrița – Ceahlăul. E vorba de un meci din campionatul considerat ca fiind cel mai puternic, desigur, cel italian, iar meciul despre care vorbesc e Livorno – Roma. Vă jur că n-am văzut în 90+3 minute nici măcar o fază de atac cu început și sfîrșit, singurul șut pe poartă fiind tras, desigur, de Totti dintr-o lovitură liberă. Am urmărit în acel meci două bande de neisprăviți (bine că n-a jucat și Chivu, că l-aș fi înjurat, sau, cine știe?, dacă ar fi jucat poate că ar fi urnit cumva jocul) preocupați exclusiv de scurgerea minutelor, fiecare din cei prezenți părînd mai mult decît fericit cu nenorocitul ăla de 0-0. În rest, tot tacîmul: lufturi, șuturi în tribune, pase (sute, poate mii!) de-a latul, zeci de faulturi, tot atîtea ofsaiduri, mingi la adversar, ba și o premieră absolută: la o lovitură liberă, zidul lui Livorno s-a mișcat de vreo 4-5 ori. De fiecare dată, Totti simula șutul, iar ăia fugeau spre minge înaintea executării. Arbitrul s-a învrednicit abia la a treia repetare să-i dea galben unuia, apoi, plictisit de atîtea reluări, pe la a cincea, în loc de roșu ălora, i-a dat unul galben… lui Totti!!! Vă mărturisesc că dacă în locul lui ar fi fost vreun Corpodean sau Savaniu aș fi înjurat pînă în ziua de azi. Și aș fi zis că arbitri tîmpiți ca la noi, mai rar, parol, soro! În același timp, la TVR 1 se transmitea Steaua – Dinamo, un meci cu absolut de toate, dar cu siguranță corect. Poate că mult trîmbițatul „moment zero” al fotbalului românesc să fie tocmai acesta, în care se joacă cinstit, se luptă cu arme sportive, iar performanțele sînt pe cale de a izvorî. Un „moment zero” în care mă bucur să constat că sîntem mai exigenți decît alții, poate și fiindcă ne dorim mai mult (și de mult!) să vedem români la vîrful ierarhiilor. Mai ales că proștii lor sînt mai proști decît proștii noștri.