Mai există fotbal

Nu, nu la noi. La ei. Acolo unde, înainte de calculul profund meschin conform căruia important e să nu primești gol, funcționează încă ideea de a înscrie cu unul mai mult decît adversarul. Mărturisesc că m-am îndoit nițeluș de afirmația că în Robinho ar sălășui un al doilea Pele. Mai ales că pe Pele l-am văzut cățiva ani buni: prima dată în 1963, la centenarul fotbalului britanic, iar ultima chiar în meciul de retragere de la Cosmos New York, în pragul anilor ’80, interval în care a cîștigat și un titlu mondial, în Mexic, în 1970, cînd a jucat în aceeași grupă cu România. N-a jucat prost niciodată. Cred că nu știa. Iar eu nu știu dacă l-am văzut vreodată ratînd sau greșind. De aceea, pînă acum, orice comparație cu el mi s-a părut cel puțin deplasată, inclusiv cînd era vorba de Maradona, Platini, Baggio, Beckham, Zidane. Poate doar Dobrin să fi intrat în ecuație, dar Gicu era mult mai lent și, în plus (de fapt în minus!), predispus la miștocăreală de dragul unei țuici pe banii fanilor, după meci. Ei bine, de duminică noaptea încoace, am început să-mi reconsider poziția, o dată cu intrarea în teren la Real Madrid a lui Robinho. Numărul 10 cu care a intrat m-a surprins. E o chestie să-l preiei de la moș Figo. Și să-l iei cînd la coadă așteaptă de ceva vreme alde Beckham, Zidane sau Owen. La cei 21 de ani ai săi, Robinho a reușit ceva uluitor: i-a redat Realului bucuria jocului. Pînă în minutul 65 la Real era o letargie comparabilă cu aceea dintr-un joc Argeșul – Gloria. Din minutul 65 al meciului cu Cadiz, Real Madrid a redevenit echipa spectacol datorită „fenomenului Robinho” o așchimodie de 1,72 metri / 60 kg dar dotat cu absolut toate calitățile lui Pele… și parcă și cu ceva pe deasupra. În cele 25+3 minute jucate, Robinho a arătat mai mult fotbal decît oricare fotbalist român (cu 2,3 excepții) într-o viață întreagă. Să-i dea Domnul și sănătate, că în rest i-a dat de toate, chiar în exces. Cu el în teren, Campionatul Mondial din 2006 se joacă numai de la locul 2 în jos. Titlul e deja adjudecat.