Religia e necesară în primul rând omului, ca ființă călătoare prin viață și peste fața pământului. Să ne închipuim un călător care se trezește la Polul Nord, la Polul Sud, sau în mijlocul unui pustiu nemărginit. Care ar fi primul lui strigăt?… Doamne.’… Ajutor.’… Ce groază l-ar cuprinde dacă strigătul lui n-ar avea nici un ecou și nici un răspuns.
Acest călător, pretutindeni pe fața pământului, este omul. De când s-a trezit el pe lume, s-a consolat, s-a întărit, s-a luminat cu credința și cu convingerea că nu e singur în lume, că strigătul lui după ajutor nu rămâne fără răspuns, că este un Dumnezeu care aude, vede, știe, poate, rânduiește și conduce toate. Singurătatea ucide; e ca și întunericul: plină de primejdii; și ca moartea: urâtă și plină de groază.
Religia este viață și lumină. E făclia cu care omul a ieșit din întunericul animalității în zarea istoriei și din negura barbariei la lumina culturii. Când nu era nici știință, nici filozofie, nici arte, nici stat, nici școală, nimic din ceea ce constituie astăzi creația, cultura și mândria omului în lume, exista religia. Atunci religia era știința, filozofia, arta și peste tot școala omenirii.
Religia dă omului un ideal și vieții un scop; un ideal permanent, un scop autentic.
Din instinct și cu toate facultățile și forțele sale sufletești, omul caută lumii și vieții o cauză, un rost, un scop, un ideal. Rațiunea caută adevărul, voința – binele și inima – fericirea.
Religia este de cea mai mare trebuință pentru rațiunea omului, spre aflarea adevărului suprem
Căutăm setoși adevărul suprem, o concepție sigură despre lume, viață și om. Ne întrebăm: de unde venim, ce suntem, ce rost au toate și unde mergem?… La aceste enigme și întrebări mari, nimeni nu poate răspunde fără ajutorul religiei. Religia a pătruns mai adânc în tainele adevărului vieții; ea dă răspunsurile cele mai serioase întrebărilor celor mai grele; ea oferă omului cea mai solemnă, cea mai serioasă, cea mai mulțumitoare, cea mai luminoasă și mai adevărată concepție despre lume, viață și om. De aceea religia este de cea mai mare trebuință pentru rațiunea omului în drumul ei printre enigme, spre aflarea adevărului suprem.
Dar, în drumul spre adevăr, voința omului nu face totdeauna binele; omul nici nu știe totdeauna ce e binele și ce e răul. Tot religia este lumina care ne dezvăluie conștiința și cunoștința binelui suprem.
Toți oamenii caută fericirea
Fericirea – supremă, după care însetează și aspiră de mult inima omului, tot religia o dă. Toți oamenii caută fericirea; toți luptă pentru fericire; toți aleargă neodihniți, „din straja dimineții până în noapte” și de la naștere până la moarte, după fericire, parca-ți pot spune că sunt într- adevăr fericiți?… Dacă omul ar fi creatorul fericirii, toți oamenii ar trebui să fie fericiți, pentru că toți doresc și vor să fie fericiți – și nu sunt. Ba se pare că e mai multă fericire în condiții care par nefericite și e mai multă nefericire în condiții care par fericite. De pildă, e mai multă fericire în condițiile sărăciei și simplității, decât în condițiile bogăției și vieții atât de complicate pe care o ducem mai ales pe la orașe. Ce sunt teatrele, cinematografele, cafenelele, cluburile, stupefiantele și băuturile alcoolice decât surogate, mijloace prin care oamenii banilor și ai plăcerilor trupești caută – în zadar – să-și creeze beții și fericiri artificiale.
Inima omului religios e plină de lumină și totdeauna în sărbătoare
Fericirea este o gratie de la Dumnezeu, un dar care răsplătește virtutea și sfințenia vieții, o binecuvântare a religiei. După beție, în care își caută unii fericirea, oamenii sunt triști, obosiți, rușinați în fața propriei lor conștiințe. Dar după o sfântă Cuminecătură, cât sunt oamenii creștini de senini, ușori, înnoiți, buni, plini de bucurie, fericiți. De ce? Pentru că fericirea e fructul curățeniei sufletești, e darul sfințeniei, este un bun ceresc dobândit. Inima omului religios e plină de lumină și totdeauna în sărbătoare. Iată cum religia este de trebuință omului, în interesul propriei sale fericiri, în interesul bucuriei după care tânjesc inimile noastre ale tuturor.
Dar și în fața nefericirilor religia este cea mai mare forță consolatoare. în fața morții, a durerii și a suferinței, tot religia este cea care mângâie, puterea care transformă otrava în leac vindecător, lacrimile de durere în lacrimi de mântuire.
Prin urmare, religia este necesară omului pentru că între enigme oferă rațiunii adevărul suprem, o concepție veridică despre lume, viață și om; pentru că în mijlocul contradicțiilor oferă voinței binele suprem și pentru că în mijlocul artificiilor și surogatelor oferă inimii fericirea supremă.
(Pr. Prof. Dr. Ilarion V. FELEA: Necesitatea Religiei)
