Știrea zilei ar fi trebuit să fie îndatorarea românilor, triplă față de cea din vremea lui Ceaușescu (aceea fusese parcă de șapte miliarde de dolari, la care s-au adăugat dobânzi, și a fost achitată în 25 de ani) la Fondul Monetar Internațional. Acest împrumut uriaș, inițiat, decis de un singur om, Traian Băsescu, șeful tribului numit România, ar fi trebuit să ne facă tuturor pielea găinii pe spinare și să ne ridice părul măciucă pe cap (acelora, firește, care nu avem chelie). Spaima în fața deciziei aventuroase, decizie, repet care a fost luată de un singur om în numele a milioane de oameni, ne este însă interzisă. Printr-o bizară coincidență, exact în aceste zile, la teatrul DNA a început un spectacol fulminant. Toți suntem cu ochii acolo și uităm să ne mai temem de împrumutul la FMI. Uităm să ne mai punem întrebări. Uităm să analizăm dacă este bine sau dacă este catastrofal.
Dacă spectacolul care ne ține cu gura căscată și ochii cât cepele ar fi fost generat de regulile fără de regulă ale întâmplării (a căzut un meteorit, a deraiat un tren, a picat în bot un avion) am fi vorbit de fatalitate. Dosarul cu terenul Agronomiei de la Băneasa este vechi de un deceniu. Acum o droaie de ani am scris toți că e păcat de livezile de lângă București, că nenorocim și așa împuținatul spațiu verde, că un șmecher pe nume Popoviciu și alți câțiva de lângă el au fitilit statul, că miroase a fraudă și șpagă.
Între timp pe acele terenuri a apărut un adevărat oraș comercial cu Metro, Ikea, Bricostore, Carrefour și altele asemenea. Au fost construite parcări, șosele, pasaje supraterane, iar zilnic mii de bucureșteni, și nu numai, se perindă pe aici. E aproape de neconceput Capitala fără acest reper.
Atunci de ce arestări acum? De ce se nimerește tocmai acum băgarea la zdup a unui șef de serviciu secret, în premieră, se pare, în România? De ce acum și tocmai acum umflarea celebrului Popoviciu, unul dintre cei mai de vârf afaceriști autohtoni? De ce nu ieri, înainte de FMI și de ce nu răspoimâine, după ce pritoceam și răspritoceam marea îndatorare a României pe veșnicie?
România se pare că nu mai e demult o țară. Acum i se dă lovitura de grație. Cineva îmi atrage atenția că scadența vine fix în momentul în care expiră al doilea mandat al lui Băsescu (era să scriu Ceaușescu!). Atunci, în numai doi ani vom plăti (de unde oare?) 20 de miliarde euro. Până atunci plătim „doar”, cum zice președintele, o dobândă minusculă de aproape un miliard de euro anual.
Sfârșitul comunismului și al lui Nicolae Ceaușescu a însemnat pentru România nu numai libertatea, ci și abolirea obsesiei că avem o datorie externă de plătit. Iată că după 20 de ani, plecând de la zero datorie externă, suntem din nou amanetați. Amanetați străinătății. Decizia fatală a fost luată, fără să se consulte cu cineva, de Traian Băsescu. El este politicianul, se zice, cel mai iubit de popor. În numele acestei iubiri poate face orice. Mai mult decât acest asasinat colectiv decis fără ca cineva să i se opună ce mai poate face? Spectacole desigur, fumigene, arestări în miez de noapte. Circul ține națiunea cu sufletul la gură. Națiunea nu mai are timp să observe că nu mai există și suntem un biet popor dat pe datorie, incapabil să se mai întoarcă vreodată la statutul minimei demnități.
P.S. Scriam săptămâna trecută că Băsescu are nevoie de acești bani pentru nunta lui electorală. Nu m-am înșelat. Sponsorii (nași din umbră) trebuie plătiți. Lăutarii trebuie recompensați cu sute de euro lipite pe frunte. Nuntașii – amețiți cu băutură din belșug. Când se vor trezi nu va exista destulă zeamă de varză pentru a le astupa regretul și greața.
