Mai doriți un șoarece fript, chère madame?

Nu-i vreo noutate pentru nimeni că, în domeniul gastronomiei cu ștaif, drept regină totalitară este instalată bucătăria franceză. Din știința și arta ei, se inspiră gastronomiile mai mici ale celorlalte neamuri, la fel cum se inspiră novicii din opera unui clasic matur. Se știe că, de acolo, din clasica Franța, bate vântul culinar al gurmeților, ale căror papile gustative sunt învăluite în răsfățurile bucatelor și vinurilor celor mai alese. Un șef bucătar parizian este mai plin de morgă ca un membru al academiei. El e mai rege ca mulți regi. Pe bună dreptate, nu?
Francezii nu-și compromit instituția crăpelniței cu nicio ocazie, chiar dacă împrejurările istorice sunt uneori critice, chiar dramatice. O să exemplificăm astăzi, redând mai jos, cu titlul de curiozitate, meniul unor gurmeți destul de sclifosiți, care trebuiau să se desfete pe timpul incomod al asediului Parisului, din anul 1870. Atunci când aprovizionarea cu ingredientele necesare unor mese rafinate era mai mult decât problematică.
Dar bucătarii artiști nu se împiedică de asemenea piedici. Ei se descurcă de minune cu ingredientele pe care le găsesc. Iată, deci, unul dintre meniurile lor de lux, oferit la vremea aceea unei clientele simandicoase. Vă previn că există totuși riscul ca enumerarea de mai jos să nu vă lase gura chiar apă.
Așadar: frigăruie din ficat de câine à la maître d’hotel; felii subțiri din șale de motan cu sos de maioneză; spate de grivei fript la grătar cu sos de roșii; ostropel de pisică și ciuperci; tocană de șoareci à la Robert, jigo – vine de la jigodie? – de cățel garnisit cu șoareci mici în sos pipărat… Iar ca desert, prăjitură cu rom și măduvă de elefant. Căci foametea din Paris a impus să fie sacrificați și cei doi elefanți ai circului. Noroc de vinurile – Graves, Chateau-Margaux, Mâcon – care au făcut să alunece fără piedici toate cele de mai sus!
Bon appetit, așadar!