„Mai de folos este sufletului rugăciunea, decât orice vedenie”

„Duhul Sfânt ne lămurește că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de față și însemna că darurile și jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârșească cugetul închinătorului. Acestea erau numai legiuiri pământești – despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări – și erau porunci până la vremea îndreptării. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare și mai desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci, dacă sângele țapilor, și al taurilor, și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu? Și pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca, prin moartea suferită spre răscumpărarea greșealelor de sub întâiul testament, cei chemați să ia făgăduința moștenirii veșnice. Căci, unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăiește cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfințit fără sânge. Într-adevăr, Moise, după ce a rostit față cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viței și de țapi, cu apă și cu lână roșie și cu isop, a stropit și cartea, și pe tot poporul, și a zis: «Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu». Și a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul și toate vasele pentru slujbă. După Lege, aproape toate se curățesc cu sânge, și fără vărsare de sânge nu se dă iertare. Trebuie, dar, ca chipurile celor din ceruri să fie curățite prin acestea, iar cele cerești înseși cu jertfe mai bune decât acestea.” (Evrei 9, 8-23)
Apostolul de astăzi ne duce cu gândul către rugăciunea din Vechiul Testament și darul rugăciunii de astăzi. Hristos Domnul a schimbat închinarea din Vechiul Testament în rugăciunea-dialog, în care Îl simțim pe Dumnezeu aproape. A medita și a vorbi despre rugăciune în lumea contemporană constituie un demers delicat și extrem de dificil, întrucât presupune a aduce în centrul atenției o problematică fascinantă care însă este lipsită de ecou în cultura modernă. Lumea modernă nu mai percepe rugăciunea ca pe o valoare inestimabilă. De ce? Pentru că nu o mai practică. Și, pentru că nu o mai practică, nu îi cunoaște resursele infinite și puterea minunată în transformarea interioară a omului, din toate punctele de vedere. Se vorbește astăzi mult despre societatea secularizată. Fie că știm sau nu știm ce înseamnă procesul secularizării, cu toții suntem de acord că este ceva rău, negativ.
Dar, dacă ar fi să dăm o definiție societății secularizate, am spune că este societatea în care majoritatea membrilor săi nu se mai roagă. Ne ferim de secularizare, dar nu știm că, de fapt, noi facem secularizarea. Mărturisim că avem o oarecare credință în Dumnezeu, dar nu mai practicăm rugăciunea, nu mai dialogăm cu El.
Cred că mulți oameni din lumea noastră sunt dornici de o întâlnire cu Dumnezeu și ar fi gata să jertfească pentru aceasta foarte mult. O astfel de întâlnire le-ar oferi vieții lor o certitudine neclintită și un sens bine definit. Dar puterea cu care Dumnezeu Se descoperă unui suflet smerit și sincer în rugăciune depășește de infinite ori forța viziunii sau a vedeniei. Din nefericire, foarte mulți oameni consideră că, dacă Dumnezeu S-ar face cunoscut omului, ar face-o printr-o vedenie, printr-o arătare care să uimească și să șocheze privirile omenești. Viziunea sau arătarea unui înger, a unui sfânt, a unei lumini constituie, pentru mulți oameni, garanția existenței realităților de dincolo de lume.
E mai ușor să aștepți ca un lucru spectaculos să se întâmple, decât să stai în genunchi la rugăciune, să jertfești timp și răbdare și, poate, să nu simți nimic. Dar părinții Bisericii au spus din totdeauna că este mai mare rugăciunea decât orice arătare, mai de folos este sufletului rugăciunea decât orice vedenie.
(Ciprian OLINICI)