Mai bine viu…

Hotărât lucru, „proverbul” ăla care zice că decât sărac și bolnav mai bine bogat și sănătos, are valabilitate cu precădere în zona fotbalului românesc. Și, privindu-l pe Sorin Cârțu în momentele de vârf ale crizei care l-a lovit în timpul ultimei sale prezențe pe banca Daciei Mioveni, mi-au mai venit în minte și versurile celebrului „imn al golanilor”, din ’90: „Mai bine mort / Decât comunist” și care, adaptate și ele la realitățile fotbalistice ale zilei de azi, ar suna „Mai bine viu / Decât antrenor”. Ceea ce înseamnă că această meserie a devenit, cel puțin la noi, una cu grad ridicat de risc. Ba chiar de riscuri multiple, fiindcă dacă nu mori atunci când omul tău, rămas cu poarta goală și singur-cuc în tot careul, în loc s-o dea în ațe, o ridică peste tribună, atunci poți s-o pățești ceva mai târziu, când începi să dai cu capul în cușca de rezerve, ori când constați că ai tăi, lei cu câteva zile în urmă, au devenit mielușei care parcă știu că Paștele e pe aproape. Pentru toate aceste motive, dar și pentru încă multe altele, dacă ții la viața sau măcar la sănătatea ta (câtă o mai fi rămas după atâția ani petrecuți pe bancă…) atunci tot ce ai de făcut este să-ți înaintezi demisia, fie și într-o formă atipică, adică nu pe o coală de hârtie înaintată patronului, ci pe gură, în direct, la televiziune. Din această perspectivă, Cârțu este un exemplu care ar trebui urmat de încă mulți alții, pentru a nu ajunge, să zicem, în situația lui Marius Lăcătuș (un altul care a cedat nervos, pentru o banală înjurătură de mamă, uitând că el, pe când era jucător, înjura și-și scuipa adversarul direct pe întreaga durată a meciului, plus prelungirile!) pe care soția, văzându-l în vârful crizei de nervi, l-a somat să se lase de antrenorat, că ei îi trebuie un soț viu, nu un erou mort în toiul luptei. Toate astea sunt valabile în mod evident pentru antrenorii vii, cum sunt cei doi despre care am scris, la care i-am putea adăuga pe alți câțiva: „Magiun”, Dan Petrescu, Dorinel. Cu alții, gen Rednic sau „Țânțaru’”, se petrece ceva paradoxal: vor trăi, sunt sigur, peste o sută de ani, deși sunt atât de inerți de parcă ar fi morți. Sau poate tocmai de asta.