Mai bine prea târziu

Cel mai mare cusur al meciului cu Bosnia a fost suprapunerea cu semifinala Federer-Djokovic. Apoi, faptul că Săpunaru, ales pentru executarea loviturii de la 11 metri ca răsplată pentru publicul fidel selecționerului, a stricat simetria unui 4-0 care ar fi făcut peste ani legătura tată-fiu, știut fiind că ultimul meci al lui Lucescu Senior la națională s-a încheiat chiar cu acel scor. Pentru Răzvan a ieșit poate mai bine decât sperase, acea sfidare de care vorbeam, la adresa lui Mircea Sandu, a căpătat savoare la acest scor (chestia asta îl râcâie mai mult decât ne-am putea închipui pe alde Nașu, care postează mesaje telegrafice, dar pline de ego, pe site-ul federației, doar pentru că a fost ironizat de un jurnalist). În teren, m-a surprins doar prezența, nu și ceea ce a arătat Sânmărtean. Culmea obtuzității mi s-a părut faptul că, în loc să fie considerat un merit al selecționerului această titularizare, mai degrabă i s-a reproșat că nu l-a văzut până acum! Păi dacă-i pe-așa, de ce nu l-a văzut nimeni, din moment ce până la vârsta asta are mai puține selecții decât degete la o mână?! Vă pot spune că l-am văzut pe viu pe acest Sânmărtean încă de când avea vreo 20 de ani. Parcă era Sabău în oglindă, că juca pe stânga. Apoi, l-am așteptat ani de zile. Fragil ca Adi Ilie, dificil și ca fire, el a fost cel care și-a driblat talentul. Știți în câte meciuri l-am văzut apoi fără a-l vedea deloc? Odată, în Regie, s-a întâlnit cu mingea doar la câteva atingeri banale. Se potrivește acum acea butadă, l-am așteptat până ce a venit, ba chiar și după aceea. După cum scriam vineri, mă așteptam să-l văd pe Tănase titular pe stânga și chiar îmi doream ca stelistul să arate că începe să conteze. Pentru că, într-un fel, calcă și el pe urmele lui Sânmărtean. Acesta din urmă a apărut titular nu neapărat pentru că a arătat lucruri extraordinare la antrenament, de asta îl știam capabil, ci în primul rând dorință. Mai bine prea târziu decât niciodată.