Mai bine pe vremea lui Stalin!

Până ce ajunge la teroarea stalinistă, la nelegiuirile și crimele NKVD-ului, prima jumătate a cărții „Stalinismul de fiecare zi” (de Sheila Fitzpatrick, Ed. Corint, 2016) investighează într-un etaj mai puțin spectaculos al realităților sovietice interbelice, cercetând viața de toate zilele în „mama Rusia”, de la traiul mujicului până sus, la Kremlin. Iar cititorul încearcă o reală senzație de sufocare: poporul sovietic a trecut prin inimaginabile chinuri, și fizice, și psihice, mai ales în primul deceniu după „marele octombrie”. Apoi, când a început să se mai remedieze câte ceva (Stalin, în 1935: „Viața e tot mai bună, tovarăși, viața e tot mai veselă!”) s-a declanșat teroarea ce a demonstrat că, de fapt, viața „tot mai veselă” nu valora o copeică în fața abuzului autoritar terifiant și că, înainte de a atinge promisele „orizonturi luminoase ale comunismului”, homo sovieticus avea de trecut prin bolgiile de la Lubianka și prin „siberiile de gheață” ale gulagurilor – desigur, dacă scăpa de glonțul NKVD-ului.
Se citește cu autentică oroare despre „tehnicile de supraviețuire”, într-o epocă așezată sub semnul unei mai puțin evocate „revoluții culturale” (rămasă în umbră datorită celei și mai crâncene și mai absurde instrumentată de Mao). Cultural, o revoluție în URSS era cumva motivată, fie dacă evocăm doar faptul că, în 1926, numai 57% dintre „constructorii comunismului” știau carte. Asemenea Chinei, s-a adoptat o titulatură fără prea mare legătură cu absurda teroare politică generalizată ce-o masca, dar, în URSS, procesul a avut și ceva finalitate, să-i zicem, culturală. Rușii trebuiau s-o înceapă de jos de tot și-s interesant de urmărit atât traiectul, cât și etapele. Au fost stabilite trei. Primul nivel ținea mai mult de igienă: să te speli cu săpun, să îți curăți dinții, să nu scuipi pe jos, dublat cu „alfabetizarea de bază”. Al doilea implica însușirea „bunelor maniere la masă, comportamentul în spațiul public, tratamentul (rezervat) femeilor, cunoștințe ideologice de bază”. În fine, cel de al treilea nivel „se referea la bunele maniere, vorbirea corectă și o oarecare cunoaștere a înaltei culturi literare, muzicale și a baletului”. Era nivelul ce urma a fi atins de noua clasă conducătoare, de noua elită sovietică.
S-a anunțat și prima victorie: 55% dintre colhoznici au început să utilizeze prosopul individual, cuțitul și furculița, au făcut cunoștință cu săpunul. Revelatoare sunt cerințele minime stabilite printr-o grilă publicată în 1936: omul sovietic trebuia să cunoască titlurile a cinci piese de Shakespeare, cinci mărci de automobile sovietice, patru fluvii din Africa, trei tipuri de avioane de luptă, șapte nume de stahanoviști, doi reprezentanți ai gândirii sociale utopice, două poeme de Heine (titlurile) și două nume de spărgătoare de gheață sovietice. Nu știai, greu promovai „pe linie de cadre”. Ăsta-i mai degrabă simplu bagaj informativ politic! – se va spune – dar referirile la Shakespeare și Heine ar pune în dificultate bună parte, în 2016, respondenții cetățeni ai oricăror țări ce-și arogă fără ezitare prestigiu cultural.
Testele actuale au revelat o enormitate: unul din patru americani nu știe că Pământul se învârte în jurul Soarelui! Majoritatea tinerilor din SUA puși să așeze un nume pe o hartă cu contururile țărilor europene n-au avut habar să scrie, în spațiul României, denumirea statală corectă, convinși fiind că acolo s-ar afla Estonia, Ungaria, Albania, Serbia, ori s-au scuzat sub semnătură: „Iʹm an idiot” și, mai simplu, „sorry!” Dar dacă-i întrebi de patru fluvii africane? Pe vremea lui Stalin se cereau titluri din Shakespeare și Heine; iată întrebările ce apar acum în testele noastre: „Cele două personaje principale din filmul «Interviu cu un vampir» au fost interpretate de Christian Bale și Joseph Gordon Levitt, sau de Jake Gyllenhaal și Heath Ledger, Eduard Nisson și Brad Pitt, Brad Pitt și Tom Cruise?” Alte întrebări din testele prezentului: Cine a reprezentat România la Eurovision 2, care-s cuplurile ce apar în videoclipul trupei TAXI „Ești iubită” etc., câte campionate mondiale a câștigat Italia etc., etc. La mult lăudatul Festival Untold, care a făcut praf gazonul stadionului ce urma să găzduiască un meci de fotbal al Naționalei, reporteri evident rău intenționați au întrebat fătuci pimpante, bine (adică puțin) îmbrăcate și strident machiate, cum apreciază formațiile muzicale conduse de Eisenhower, John Kennedy, Margaret Thatcher, Reagan ș.a. Sumedenie de răspunsuri apreciative: „Da, sunt super tari!”, ori „OK, dar nu mă omor după muzica lor!” Sau: „Nu, n-am venit pentru cei comerciali”… Așa că vechiul banc „era mai bine pe vremea lui Stalin”, așezat în perimetrul culturii, capătă alte conotații…