A trecut și 8 martie. Parcă mai trist decât în alți ani, parcă cu mai puțină dorință de a le sărbători pe cele care ne sunt alături în viața noastră.
Am avut ocazia să fiu invitat în seara zilei de 8 martie la o întâlnire cu doamne și domni din Suceava, într-o atmosferă prietenoasă, dar din care lipsea acea sclipire a încrederii în viitor, într-o viață mai bună.
Discutând cu câțiva cunoscuți, am încercat să găsim un răspuns la situația în care am ajuns, aceea în care românii nu mai știu să sărbătorească, nu mai știu să se distreze așa cum o făceau odinioară. Răspunsul a venit nu foarte târziu, mai pe înserat, izvorât din existența cotidiană a românilor, mai aplecați asupra problemelor, asupra greutăților vieții și asupra lipsei de perspectivă pentru viitor.
În vremurile de până în 1989, ziua femeii era un prilej perfect pentru a crea o atmosferă de sărbătoare menită să alunge monotonia acelor timpuri. De fapt, în acea perioadă nu era scăpat nici un prilej, balul mărțișorului, ziua de 1 mai și câte și mai câte. Ce-i drept altă distracție nu exista, cele două ore de emisie tv nu acopereau nevoia de cunoaștere, de divertisment și de socializare. Dar exista speranța și dorința mult mai profundă pentru viață și pentru viitor.
Astăzi, după 18 ani de tranziție, după câteva derapaje periculoase spre dreapta, în timpul guvernării CDR și a Alianței DA, credința în viitor și în posibilitatea asigurării unui trai decent în România a atins o cotă extrem de scăzută.
Nu mai trăim bucuriile mici, cotidiene, suntem prinși cu toții într-o goană după agoniseală, care, de cele mai multe ori, ne umbrește existența efemeră pe acest pământ. Nu mai știm să prețuim clipa, să ne bucurăm de ceea ce avem fiecare dintre noi, așteptăm soluții miraculoase de la cei ce ne promit că vom trăi bine. Nu mai știm să apreciem ceea ce s-a făcut totuși bine, chiar dacă nu întotdeauna la nivelul așteptărilor. Dar poate vom reuși să privim în sufletul nostru și să vedem realitatea adevărată și nu cea pe care unii încearcă să o impună, ascunzând dimensiunea propriilor eșecuri.
Eu mai am încă speranța. Mai ales atunci când văd că și femeile se pot implica cu succes în politică și în administrație. Iar singurele exemple de primărițe de localități sunt, chiar dacă unii nu vor să accepte, în ograda PSD, singurul partid care are în prezent 4 doamne inimoase, Violeta Zenovia Țăran la Berchișești, Maria Cojocaru la Dolhasca, Maria Pleșca la Voitinel și Georgeta Savu la Ilișești. Lor vreau să le mulțumesc pentru ceea ce au făcut în localitățile pe care le conduc și vreau să le urez să păstreze speranța vie în continuare.
Și în final, chiar dacă cu două zile întârziere, le doresc doamnelor și domnișoarelor din județul Suceava să aibă încredere în viitor și să se implice mai mult, la rândul lor, în viața comunităților din care provin.