În mod normal, o astfel de întrebare ar trebui să ne preocupe pe toți cei care, într-un fel sau altul, putem determina o schimbare. S-au scurs mai bine de 18 ani de la revoluția din decembrie 89 și aproape 1 an și 4 luni de la integrarea europeană.
Ce s-a schimbat până acum în viața noastră de zi cu zi? Am avut și suișuri și coborâșuri, am avut perioade de ușoară prosperitate și perioade de recesiune. Am avut guvernări, în special cele de tip cederist (1996 – 2000 și 2004 – 2008) în care cearta și lupta cotidiană pentru ciolan a făcut ca România să fie întoarsă din drum. Promisiunile mincinoase, pe baza cărora aceste guvernări de dreapta au venit la putere, i-au costat mult pe români.
Nu vreau să spun că celelalte guverne au fost perfecte, departe de mine acest gând, însă comparația între ce a făcut stânga și ce a făcut dreapta în ultimii 18 ani trebuie să fie judecată, spre o mai bună înțelegere.
15000 de specialiști, cota unică, să trăiți bine, au fost teme de campanie vehiculate de Băsescu, Tăriceanu și ceilalți exponenți ai noii drepte românești.
Așteptările și euforia populară au făcut ca Cioroianu, Tăriceanu, Remeș, Flutur, Băsescu, Berceanu, Hărdău, Sulfina și alții, să se afle vremelnic la cârma unor dregătorii importante. Printre „mărețele” lor realizări trebuie aduse aminte eșecul aderării la NATO înainte de 2003, pierderea valului de integrare europeană din 2004, deteriorarea relațiilor externe ale României, culminând cu gafele monumentale ale lui Cioroianu, distrugerea agriculturii și aducerea țăranului român la sapă de lemn pe vremea miniștrilor Mureșan, Flutur și Decebal Traian Remeș.
Toate aceste s-au petrecut sub dominația lui Traian Băsescu, cel care pozează în luptător împotriva corupției, cel care se face a trage de ureche pe cei care par a nu-și face treaba, dar care, de fapt, nu face altceva decât să protejeze adevăratele grupuri de interese care vor să ne distrugă țara.
Am încercat în scurta mea activitate în Parlamentul European să trag câteva semnale de alarmă și să spun răspicat că o țară incapabilă să își asigure hrana pentru poporul ei este o țară condamnată.
Ultimul cuvânt, pe care l-am spus miercurea trecută în plenul de la Bruxelles, s-a dorit să fie o atenționare a guvernanților, dar și a Comisiei Europene asupra nevoii de asigurare a unei agriculturi durabile și profitabile.
Într-un singur minut, pentru că în Parlamentul European nu poți bate câmpii oricât, oricum și oricând, am încercat să arăt greșelile pe care le-au făcut în trecut marii jucători ai agriculturii europene, precum Franța, Italia, Portugalia și să atenționez România să nu comită aceleași erori, pentru că în Uniunea Europeană orice greșeală se plătește.
Am mers mult în ultimul an prin satele sucevene, am văzut o realitate tristă, am văzut oameni aflați în pragul disperării, pentru că de 3 ani, de pe vremea guvernării Adrian Năstase, agricultura nu a mai fost subvenționată. De trei ani, de pe vremea când PSD era acuzat că face pomeni electorale, țăranul român nu a mai primit nici un leu pentru a-și cultiva pământul pe care și l-a dorit înapoi cu atâta ardoare și pe care l-a primit pe vremea primului mandat al lui Ion Iliescu.
Am văzut însă în ochii multora speranța că, într-o bună zi, cei pe care tot îi votează odată la patru ani se vor întoarce și către ei. Acest lucru mă face să continui ceea ce fac în Parlamentul European și sper ca din toamnă PSD să dea într-adevăr o șansă agriculturii. Șansa care va duce România mai departe.
