O viață întreagă am avut imaginea unei țări făcute anapoda, unde totul este altfel, în cel mai rău sens cu putință, decât în lumea normală. Iar omul, ăla care „sfințește locul”, mi-am spus că este imaginea fidelă a locului în care s-a născut și a crescut. Până pe 25 mai, anul acesta, n-am ajuns niciodată în Timișoara. Nici măcar în cele 5 luni în care am făcut o bucată din armată la Lugoj, la o aruncătură de băț. Am avut însă mereu o imagine poate chiar mai frumoasă decât o au înșiși timișorenii despre orașul lor. L-am considerat o părticică din Vest nimerită accidental pe plaiul Mioriței. „Orașul florilor” m-a convins acum, pe 25 mai, că își merită numele și renumele. Cât despre locuitorii săi, numai de bine, din moment ce printre ei se numără prietenii mei Nicu Covaci și Hanno Hofer… și toți cei care au declanșat moartea comunismului atunci, în 1989. Prin comparație cu toate celelalte galerii din fotbalulul românesc, cea a Timișoarei, firesc, părea alcătuită dintr-un aluat complet diferit: aprigă dar civilizată, opunând cel mai adesea, atât prin strigături cât și prin mesajele scrise, un umor de cea mai bună calitate mitocăniei și vulgarității tuturor celorlalte galerii.
Toate astea au fost valabile până acum trei zile. Sâmbăta neagră a fotbalului drame naționale: orașul-etalon al curățeniei, frumuseții și civilizației a fost biruit de mahalaua în care parcă ne înecăm cu toții. În locul oamenilor, niște animale. Niște sălbatici cu nimic mai breji decât animalele, care își zic tot galerie și care în numele lui Dinamo, al Stelei, al Rapidului, peste tot pe unde se duc, lasă în urmă pârjol. Pe cine s-au supărat ei? Pe arbitru? N-aveau motiv. Pe adversari? Nici atât. Pe proprii fotbaliști? Posibil. Dar în acest caz n-aveau de ce să vandalizeze stadionul ci, cel mult, să fi intrat cu toții pe gazon (cum au făcut ăia doi) încercând să înscrie ei, dacă cei 11 din teren păreau să n-aibă nici o treabă cu fotbalul. Este de-a dreptul stupefiant să constați că un oraș întreg (și ce oraș!) în loc să-l civilizeze pe un ghiolban (vi se pare mai breaz decât Becali ori Borcea!?) ca Iancu, se lasă atras în mahalaua de care nu se contaminase niciodată în istoria lui.
