Magistrul Jăpălău

Se golesc stadioanele. Până și Steaua, care aduna oricând, la București, barem 10.000-15.000 de spectatori, pare părăsită de fani. Motivația este încâlcită și complicată, dar principala pricină nu poate fi alta decât spectacolul în sine și calitatea jocului. Sunt sigur că Steaua își va perfecționa fericit exprimarea în teren după ce Rădoi va absolvi școala de antrenori de la Chișinău. Acum e acolo, și, conștiincios, ia notițe la cursuri. Are de la cine învăța, printre profesorii lui numărându-se Vladimir Jăpălău (a jucat futsal la echipa Aroma) și Natalia Ceban (fostă mijlocaș într-o echipă feminină dintre Prut și Nistru). Succes, finule! Nu știu cum va rezolva bacalaureatul (ce n-aș da să-i citesc teza despre „Moara cu noroc” ori să-l văd cum rezolvă o ecuație de gradul II!), dar cum în Basarabia acest demodat moft nu-i necesar, încep să mă-ntreb de ce noi rămânem sclavii prejudecății cu obligativitatea studiilor. Mari fotbaliști ai lumii, ajunși apoi antrenori, s-au ivit din universul maidanului. Dobrin a driblat întâiași dată pe toloaca piteșteană, Gh. Constantin pe postata virană din obor, Balaci pe un tăpșan oltean.
L-ați fi văzut pe „gâscan” ieșind din spuma odorizată și decontaminată a unui centru de copii, unde orele de pregătire se-mpart între gramatică și tururi de pistă? În astfel de arii protejate, vegheate pedagogic și păstorite metodologic, se desăvârșesc deprinderi existente, nu se creează, în eprubetă, fotbaliști. Puștiul trebuie să simtă adevăratul gust al mingii făr-de constrângeri, oricât de bine intenționate. Când, în anii ’50, s-a înființat Școala de literatură, Sadoveanu a avut curajul să spună că „de aici vor ieși scriitori doar cei care au intrat scriitori”. La fel stau lucrurile și cu centrele de copii, câte și pe unde or mai fi: ies de acolo fotbaliști cei care au intrat fotbaliști. Pe vremuri, rezolvarea s-a impus de la sine: maidanul.
Probabil că hiperesteții din lumea sportului universitar sunt de părere că miuța de toloacă ține de copilăria fotbalului, că reprezintă un moment revolut, pe undeva jenant, de ascuns în CV, și că viitorul fenomenului îl asigură organizarea școlărească și înscrierea riguroasă într-un program-cadru menit să producă pe bandă rulantă serii după serii de tinere talente cât mai repede utilizabile – adică, vandabile. Funcționează și prejudecățile. „A bate maidanul”, spune dicționarul, înseamnă „a pierde vremea, a hoinări, a vagabonda”. „A ieși la maidan” poartă conotații și mai neplăcute: „a te face cunoscut în lumea interlopă”. Incomode sunt și categorisirile „educație de maidan” ori „purtare de maidan”. De unde se vede că, răsădit în limba română, turcescul „meydan” și-a păstrat mai degrabă sensul peiorativ – deși-i posibilă și o alunecare semantică proprie numai limbii noastre, unde, repede și definitiv, l-am împerecheat pe „meydan” cu „haymana”. Nu întâmplător, în Dicționarul de rime al lui Topârceanu, maidan rimează cu golan!
În copilărie, țâșneam din casă îndată ce se ivea o clipă liberă și, pe maidan, împreună cu liota de țânci desculți, am fi bătut mingea de cârpă până dimineață, dacă nu veneau mamele să ne „repatrieze” cu jordia. Azi, puștiul bucșit de engleză, pian, algebră, computereală, vitamine și bunătățuri ar trebui să-și ia rucsacul cu echipament, să se urce în mașina babacului și să ajungă la fix în fața intrării terenului de antrenament. Antrenament, nu joacă, destindere, copilărire. Ceea ce mă face să cred că o mulțime de foști viitori performeri au trecut pe lângă remarcabile cariere în fotbalul autohton (și nu numai) tocmai din pricina dispariției maidanului din orice cotlon urban. Am scăpat de maidane, uitând că microclimatul performanței sportive, mai ales în fotbal, l-a condiționat totdeauna existența neînsemnatelor petice de colb și troscot.
Și ce facem? Dărâmăm blocurile, demolăm vilele și reînviem maidanele? Mai simplă, mai ieftină și mai eficientă mi s-ar părea amenajarea unor terenuri nepretențioase, eventual chiar pe locul unora dintre acele ciudate îngrămădiri de cuburi, paralelipipede și scrânciobe numite „locuri de joacă”. Decât atâta aparatură, mereu știrbă și nefuncțională, mai bine lăsăm locul gol, în așteptarea fotbaliștilor cu ghiozdane, care nu vor întârzia să ocupe suveran postata oferită. Dacă le spunem „miniterenuri”, dispare și conotația jenantă cu hulitul „maidan”. E-o propunere, nu dau cu parul.